Cele trei povestiri din Frumoasele străine de Mircea Cărtărescu, publicate iniţial în foileton în revista Şapte seri, par a fi adresate cititorilor cu „simţul umorului“ – aşa cum notează însuşi autorul, într-un scurt cuvînt adresat cititoarei/cititorului. Ele au ca punct de plecare situaţii şi persoane reale, transfigurate – fireşte – literar „din dorinţa mea de a rîde şi de a auzi oameni rîzînd, curat şi destins, împrejurul meu. Rîdem tot mai puţin, dispreţuim tot mai mult rîsul, şi-n viaţă, şi-n artă, deşi pînă la urmă ne putem defini ca animale care ştiu să rîdă...“. Mircea CĂRTĂRESCU, Frumoasele străine, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010, 298 p.

Cu toate acestea, deşi secvenţele savuroase apar la tot pasul – iar cea dintîi povestire în foileton, „Antrax“, este pur umoristică, de o veselie contagioasă –, în celelalte două, „Frumoasele străine (sau Cum am fost un autor de duzină)“ şi „Bacoviană“, tristeţile (bacoviene) şi gustul amar se insinuează din ce în ce mai pregnant în ţesătura poveştii. În fond, destinderea aceasta a rîsului „curat“ şi-o doreşte însuşi scriitorul, care strecoară adesea – pe parcursul aventurilor sale de „scriitor de duzină“ (adică din cei 12 invitaţi, dar termenul trimite şi la acuza „adversarilor săi literari“) la manifestarea Les Belles Étrangères din 2004 (de unde şi „Frumoasele străine“ din titlu) – dezamăgirile, deziluziile provocate de breasla literară autohtonă, însingurările sale scriitoriceşti şi – peste toate – exasperarea provocată de imaginea rudimentar-convenţională, pe care românii continuă s-o răspîndească, în afară, despre ei înşişi. Fermecătoare – prin parfumul lor discret de foileton şi prin arta desăvîrşită a povestitorului, bun şi amuzat mînuitor al suspansului, de la o secvenţă la alta –, povestirile trădează, cum spuneam, o amărăciune de fond a scriitorului, care mărturiseşte că resimte preţul greu al s