Scriu fără întrerupere de 12 ani în "Evenimentul zilei" şi mă jur că nimeni, niciodată, nu mi-a comandat ce să scriu sau că vreun articol a rămas nepublicat.
Din ce în ce mai sictirit de politică, deşi o iubesc, mă incită, sunt atras irezistibil şi de alte lucruri. Unele aparent mărunte, dar atât de spectaculoase, de minunate, care dau culoare lumii, care ne animă clipele. Unora, astfel de subiecte li se par "neserioase", demne de "faptul divers".
Zilnic, pentru că ocupaţia mea este cea de jurnalist, am de-a face cu cele mai teribile întâmplări. Cunosc cei mai ciudaţi oameni, aud cele mai teribile povestiri. Dau mâna cu politicieni… Într-un cuvânt, pe lângă lucruri frumoase, am parte şi de multă mizerie.
Noi, ziariştii, parcă suntem, câteodată, adevăraţi scafandri ai mocirlei umane. Ne scufundăm, căutăm cele mai urâte şi mai ascunse unghere sau fapte ale societăţii. Aducem la suprafaţă toată zgura, toată pleava. Mă consum mult, pentru că pun la inimă.
Simt cum mă încarc, cum iau cu mine din putoarea, din duhoarea mizeriei, câte un iz. N-am făcut - slavă Domnului!- bătături pe inimă, nu m-am abrutizat, dar astfel de lucruri îmi îmbătrânesc sufletul.
Singurele momente de bucurie reală sunt atunci când îndrept o mârşăvie, când ajut un om. Sau când scriu despre marii anonimi, despre eroii necunoscuţi care dispreţuiesc publicitatea, deşi în fiecare zi îşi riscă viaţa. E poate destinul dramatic al unor oameni condamnaţi să fie vedete doar pentru câteva minute, pentru a intra, imediat, în colbul uitării.
Rândurile mele se îndreaptă nu spre un subiect la zi - care va muri în colbul uitării - ci spre pompieri, care luni îşi serbează ziua. O zi ignorată, deşi acel act eroic al pompierilor militari în apărarea Revoluţiei de la 1848, bătălia de pe Dealul Spirii, reprezintă pentru pompierii români cam ce însea
