Povesti de dragoste

I-am cunoscut in anii '90. Abia ne mutaseram intr-un bloc de garsoniere si ne obisnuiam cu noii vecini. Se incadrau toti intr-o tipologie fara prea multe variatii - fie oameni tineri, pentru care sederea intr-un astfel de spatiu era doar o etapa, prima oprire a unui drum aflat la inceput; fie oameni in varsta, care urmau sa coboare, mai devreme sau mai tarziu, in ultima gara a vietii lor. In fata blocului, intr-un spatiu minuscul, decupat dintr-o gradina in care verdeata te ingropa literalmente la inceputul verii, se aflau doua banci inghesuite si o masa de fier forjat, cu tablia de lemn putrezit, pe care mai puteai ghici urmele unei vopsele a carei culoare se pierduse de mult. Aici ii regaseam adesea pe unii dintre locatari, la fel de macinati de trecerea anilor, ca si lemnul din care erau facute bancile pe care sedeau. Nu-mi amintesc sa-i fi vazut vreodata veseli sau sa discute cu insufletire despre ceva. Erau tacuti, pareau ca asteapta ceva sau pe cineva - desi pe unii nu-i mai vizitase nimeni de zeci de ani. Poate ca nu mai avea cine sa o faca, ori poate ca, pur si simplu, existenta lor fusese uitata, asa cum uiti o batista din vremea bunicii, intr-un sertar din odaia copilariei.

In scara blocului plutea mereu izul umed de mucegai, fierturi, mobila veche si naftalina. Uneori mirosea si a pipi de pisica. Usile se insirau cuminti si tacute de-a lungul culoarelor lungi, ca la hotel. La etajul nostru, in dreptul lifturilor, in fata unor ferestre uriase care dadeau spre intrarea in bloc - se afla un scaun de lemn, cu spatar. Acolo sedea ea, doamna Luiza, ca o parte insufletita a unui decor bizar. Asa am si facut cunostinta. Privirea ei ne-a urmat pe cand ne-am transportat mobila, hainele, cartile, aragazul, frigiderul si cele 7 ghivece cu flori, pe care le-am indesat in spatiul modest al garsonierei. Si tot acolo am vazut-o ultimel