Carlos Fuentes, "Toate familiile fericite", traducere si note de Eugenia Alexe Munteanu, Editura "Curtea Veche" (e-mail: redactie@curteaveche.ro), 368 pag.

Dintr-o tara cu o suta de milioane de locuitori, Carlos Fuentes (n. 1928) este socotit cel mai bun prozator. Si nu o spun doar mexicanii lui, ci toata lumea hispanofona si nu numai, care i-a pus in palmares prestigioase premii literare si decoratii. Ar fi fost indreptatit sa primeasca, de mult, si Nobelul, daca la Academia Suedeza ar fi prevalat valoarea operei (ca si Vargas Llosa, Fuentes are o orientare politica spre centru dreapta). Din generatia marilor scriitori latino-americani ce au cucerit universalitatea incepand din anii '60, prieten bun cu Garcia Marquez, pe care l-a sprijinit in momente dificile, el s-a format sub alte auspicii. Fiu de diplomat, a trait de mic in Europa si SUA, devenind un spirit cosmopolit si deschis diversitatii. Dupa ce s-a specializat in studii internationale la Geneva, a avut el insusi o cariera diplomatica, in organisme internationale si ca ambasador al Mexicului in Franta (1972-1976). Poliglot, cultivat si cu o disciplina de munca riguroasa, Carlos Fuentes a reusit sa-si urmeze si vocatia de scriitor, creand, din a doua jumatate a anilor '50 si pana la senectute, o vasta opera (romane, nuvele, eseuri - majoritatea traduse si la noi), ca o fresca vie a societatii mexicane. Caci subiectul tuturor cartilor lui de fictiune sau eseistice este identitatea mexicana, asa cum numai din interior se poate intelege. Dincolo de cliseele reiterate exasperant (revolutii, mariachi, poncho, sombrero, droguri, techila), am inteles de la Carlos Fuentes complexitatea societatii mexicane si a devenirii ei istorice, dar si imaginarul national ce o hraneste. Si m-am lamurit citindu-l si de ce, alaturi de poetul si eseistul Octavio Paz (mort in urma cu doi ani, acesta a primit Nobelul in 19