Premierul Emil Boc a devenit un apologet al muncii. Intr-o recenta interventie televizata, el ne-a anuntat ritos ca de-acum inainte nu mai poate fi vorba de pomeni din partea statului si toata lumea trebuie sa se astearna la munca.

Parca, parca se auzea ecoul unei lozinci lansate pe vremuri de "liderul maximo" cu pronuntia graseiata care spunea ceva de felul "Nici paine fara munca, nici munca fara paine!".

Este drept ca in acele vremuri erau destule locuri de munca, cu precizarea ca se localizau in fabrici, uzine si pe ogoare. Atunci nu aveau toti patalamele de filosofi, juristi, economisti si alchimisti obtinute pe la distinse universitati private, unde stiinta se vinde la kilogram.

Departe de noi ideea de a elogia in vreun fel acea epoca revoluta, in care inclusiv mitul muncii si muncitorului erau menite sa justifice asa-zisa dictatura a proletariatului, de fapt a unei oligarhii care-si asuma reprezentarea acestuia in raport cu restul societatii.

Cu toate ca, intr-adevar, in domeniu era o relativa echitate si ordine. Adica numarul pensionarilor si al beneficiarilor unor forme de asistenta sociala era rezonabil, cuantumul pensiilor era asisderea (pe undeva pe la 70-80% din ultimul salariu), era sensibil mai dificil de a fenta sistemul de asigurari prin manopere ilegale sau la marginea legii si parea ca nimic nu poate sa clinteasca stabilitatea sistemului.

Acest sistem insa, la fel ca multe altele, a cam fost scapat din maini si din legi si ne-am trezit cu milioane de asistati social care atarna ca o piatra de moara la grumazul mereu plapandei noastre economii si franeaza dramatic orice tentativa de reanimare a ei, dupa criza naucitoare pe care inca o traversam.

Daca nu punem ordine, ne-am ars

Premierul n-a facut decat sa-si exprime naduful si disperarea, in cuvinte destul de palide, f