* Pe o strada veche din Alexandria, o batrana traieste inconjurata de spiritele trecutului. O cheama Floarea Florenta Minciuna si amintirile vechi o apara de singuratate *
"Infricosatu-s-a inima mea"
In fiecare zori de zi, cam pe la ora cinci-sase, batrana Floarea iese din casa si porneste incetinel pe o poteca pe care o numeste "sfanta", spre capatul gradinii sale. Acolo se afla o casuta alba. Un bordei lunguiet, cu acoperisul valurit, incovoiat de apasarea vremurilor. Pereti c-o crusta alba, umflata, scufundati in pamant... Femeia se aseaza in genunchi in fata usitei facute chiar de mosu Stere Popa, bunicul sau de pe mama. "Doamne, Puternicule, nu ma lasa Doamne, nu ma parasi Doamne, infricosatu-s-a inima mea de atata singuratate...". Asa-si incepe ziua. Mereu cu aceleasi cuvinte, in fiecare dimineata. Apoi "pupa clanta usitii", cea care-a fost atinsa de-a lungul vremurilor de atatea si atatea palme dragi. Pe urma, si lemnul rosu-intunecat al usii. De parc-ar fi sarutat pe rand mana si vesmantul unui preot. "Doamne, Puternicule, ada-mi un ajutor pe batatura, ada-mi Doamne un sprijin la usa, cu frica de Tine, Doamne!...". Sunt rugaciunile ei personale, cuvinte pe care le repeta soptit, ore in sir, cat deretica prin casuta scunda, le-ngana cu buzele, in timp ce atinge cu grija fiecare lucru vechi, unul dupa altul. "Mereu am rugaciunea asta in suflet si-n minte. E rugaciunea mintii. Cand ai vazut ceva, mintea imediat si-a adus aminte. Si se roaga. Casa asta e pentru mine biserica".
E biserica. Asta zice, simte si crede, neclintita. In casuta asta a trait intreg neamul Floarei. Generatii, cu zeci si zeci de frati. Doar ei au fost zece copii, toti nascuti-crescuti intre acesti pereti albastrii, ai unei camerute de doi metri pe trei. Un veac si jumatate. O casa de chirpici rezistenta, pastrata neschimbata de la inceputuri. Floarea a ra
