Deseori, propoziţiile spuse-n doi peri, absurde prin firescul lor banal, ascund un adevăr uitat, care ne uimeşte mereu.
Industria duduie, Justiţia saltă, restructurarea României are cea mai înaltă rată de creştere la hectar. Pensiile nesimţite au fost retezate, listele compensate au fost scurtate... Taxele fac ordine în societate... Suntem, deci, pe drumul cel bun. Cum bine zice întâiul ministru al ţărişoarei noastre: cine nu ronţăie bătăturica reformelor, împreună cu noi, nu se va bucura nici de rezultatele alegerilor din 2012 (tot cu noi). E clar că anul viitor iese definitiv din calcule. Noroc că-i doar un pricăjit de an şi nu şirul neguros al celor 365 de zile amărâte. Ar trebui să-i mulţumim „arogantului" Năstase, un alt prim ministru după care suspină economiştii. Toate legile eficienţei erau aplicate ca la carte pe vremea lui, de săltau statisticile jucându-se cu dânsele. Singura problemă - exact ca acum - era că populaţia nu putea ţine pasul cu Executivul. Deşi prietenii guvernării aveau, ca şi acum, un luciu unsuros în priviri. România lor dădea de zor lapte, carne, brânză, ouă. Doar afurisiţii de salariaţi şi blestemaţii de pensionari se încăpăţânau să moară de foame, ca acum, iar munca la negru scuipa pe optimismul guvernamental.
Dar nu despre miniştrii pe care îi vor pomeni cu groază până şi urmaşii urmaşilor noştri şi nici despre Lăcustă Împărat vreau să vă vorbesc, ci despre victimele colaterale ale acestei perioade. E o ciudăţenie istorică. Nimeni nu poate explica de ce, într-o guvernare de dreapta, egalitarismul devine ideologia dominantă? Forumurile de discuţii se înroşesc exact atunci când se pune în discuţie inegalitatea dintre oameni. Nu vorbesc de cea juridică (pe care n-o luăm în serios), ci de cea umană, intelectuală sau afectivă. Oamenii nu sunt egali şi nici valoarea lor de „întrebuinţare".
Suntem de acord că toţi oamen
