Am stat patru zile la Praga şi am primit o lecţie de civilizaţie; o lecţie despre cum se face turism şi despre cum se vinde un oraş. În ciuda zecilor de mii de străini veniţi din toată lumea, care se plimbă zilnic prin centrul Pragăi, nu a trebuit să aştept niciodată ca să am loc la o masă sau pe o bancă.
Praga e rece, impunătoare, prea frumoasă pentru doi ochi. Oriunde te uiţi, e o statuie, un detaliu la o fereastră sau pe un acoperiş, ceva străluceşte şi, dacă doar treci, nu ai cum să vezi tot, să înghiţi tot, iar ce rămâne neînghiţit se răzbună. Podul Carol e el însuşi un muzeu: statui negre nu din cauza poluării, ci pentru că fierul din compoziţie s-a oxidat, şi statui aurii, care nu sunt toate originale.
Praga e înfiorătoare, atâtea străduţe, atâţia oameni! Mii de poze la Podul Carol, în Piaţa Veche, străjuită de o catedrală şi de un turn, milioane de oameni, milioane de poze. Şi totuşi, fiecare muritor care ajunge aici îşi găseşte locul lui pe o bancă, la o terasă, într-un butic unde se vând suveniruri, pentru că totul e foarte bine gândit şi organizat. Mereu cineva se ridică, mereu cineva se aşază. Un Turn Babel prăvălit, orizontal. Nu mi-am dat seama cum sunt de fapt cehii, pentru că Praga e plină de turişti şi de vânzători asiatici. Probabil cehii stau ascunşi în casele lor, pe străzile lor, şi lasă centrul oraşului hoardelor de străini. Poate ies uneori ca să dea de mâncare şi de băut străinilor şi să le taie bilete la muzee, apoi se retrag discreţi în limba lor.
Spre seară, încep muzicile: trompetă în catedrală, violoncel pe Pod, pian într-un club. Baroc, rock, jazz. Dixieland şi "Nothing else matters", o flaşnetă şi o soprană cântând "Ave Maria". Muzicile nu se bat totuşi între ele; între ele e liniştea şi urechea se bucură şi poate alege.
Din ziarul The Prague Post am aflat că berarii cehi se simt ameninţ
