Undeva, la malul marii, intr-o vara, pe cand ea era doar un catelandru, un baiat o zareste si striga plin de uimire:
- Mama, uite un catel de scortisoara!
Mi-a placut atat de mult comparatia baiatului, incat vorbele lui m-au insotit de-a lungul anilor. Acum, cand scriu aceste ganduri, am sufletul faramat, pentru ca EA "doarme" in gradinuta mea cu flori multe si gingase ca sufletul ei bun. E cea mai frumoasa floare intre flori.
Se numea Sena si era Setter irlandez, dar nu din cei medaliati si dusi la expozitii, desi era frumoasa, blanda, eleganta si... tacuta.
Nu era un catelus mic, dar era tematoare si neajutorata in relatiile cu celelalte vietati. Eu eram intotdeauna "eroul ei salvator".
A copilarit alaturi de o alta stapana, dar viata a facut ca eu sa am bucuria de a o adopta dupa plecarea acesteia. A suferit tare mult mititica si vedeam cum sta trista, in ciuda eforturilor mele de a o ajuta sa uite. Mi-a trebuit mult timp sa o fac sa-si ostoiasca dorul (atat de firesc) si sa-mi faca loc in sufletul ei necajit. Cu multa rabdare si blandete, cu nesfarsita dragoste din ambele parti, am devenit cele mai bune prietene si, iremediabil, devotate una alteia. Eram umbra ei, iar ea umbra mea. Am trait fericite si nedespartite, chiar si in gandurile noastre. Ne legau fire nevazute, dar atat de puternice.
A trait demna, cuminte si rezervata, doar cand intram pe usa casei, obosita, facea din asta o sarbatoare si murmura niste "vorbe" neintelese, cu boticul frematand de fericire. Stiam ca-si arata in felul ei recunostinta pentru viata buna pe care i-o ofeream.
N-am fost mereu cel mai bun stapan din lume, dar m-am straduit. Ea, insa, a fost "buna mea buna" si "a plecat" intr-o sfanta zi de sarbatoare, intr-o zi calda, de primavara, obosita si coplesita de prea multi ani. Cand a simtit sfarsitul, m-a chemat cu un scancet usor si timid, v
