…s-au implinit noua ani de la nine/eleven; noua a unsprezecea. (In treacat fie spus, americanii scriu datele in ordinea “luna, ziua, anul” spre deosebire de euoropeanul ” ziua, luna, anul“. Nu ma intrebati de ce, ca nu stiu sa va raspund. Am intrebat si eu in jur, dar nimeni n-a fost capabil sa-mi dea un raspuns suficient de convigator. Pana la urma, cea mai de bun simt explicatie, total nestiintifica, a venit de la cine ma asteptam mai putin – o profesoara universitara, feminista de felul ei: “Probabil ca noi avem tendinta de a nu ne impiedica in amanunte. Suntem fascinati de ‘the big picture’. Nu ne impiedicam in detalii“. Asa va fi fiind.)
S-au facut multe speculatii pe tema acestei date - 9.11 – dat fiind ca 911 e numarul de urgenta la care, daca suni fie si din greseala, de trezesti cu pompieri, politisti si salvare in cateva minute. E un numar popularizat pe toate canalele mediatice, il stiu si copii care, dupa ce ingaima ‘mama’, ‘tata’, ‘pisu’, ‘caca’, sunt invatati sa formeze 911. Europenii, din cate inteleg, y compris romanii, formeaza 112.
911 versus 112. E aici o simbolistica aici care s-ar cuveni studiata mai in detaliu.
Revenim. Cu noua ani in urma ma aflam in Midwest. (Pe-aici ma aflu si acum.) Lucram noaptea, dormeam vreo doua ore, mergeam la scoala ca asistent. Veneam acasa, dormeam vreo trei ore, mergeam la scoala ca student. Veneam acasa, dormeam vreo trei ore, mergeam la munca de noapte. Am tinut-o asa vreo patru ani, imbinand mai mult sau mai putin placut munca fizica si cea intelectuala. In 911 eram deja de un an si mai bine in aceasta rutina. Pe la sapte si jumatate dimineata am ajuns acasa. M-am culcat. Pe la 8:30 m-a trezit Ancutza. “Cred ca vrei sa vezi asta“, mi-a zis. Am vrut, am vazut. Primul avion intrase deja in primul turn al World Trade Center. Pana am apucat sa ma dezmeticesc, am vazut, in direct, al doilea avion,
