Scriitoarea Elfriede Jelinek (n. 1946) primeşte Nobelul literar, dar nu participă la ceremonia de decernare a prestigiosului premiu. Distincţia i-a fost acordată autoarei pentru „fluxul muzical al vocilor şi contravocilor în romane şi piese ce demaschează, cu un extraordinar zel lingvistic, absurditatea clişeelor sociale“.
Parţial asemănător Erikăi Kohut, eroina celui mai apreciat roman al său - „Pianista" (1983) -, Elfriede Jelinek a crescut într-un mediu strict impus de o educaţie catolică ultra-restrictivă. Ca şi Erika, Elfriede a trăit, în prima parte a vieţii, alături de o mamă severă cu care a avut o relaţie dificilă şi care plănuise pentru fiica ei o carieră de muziciană strălucită.
Elfriede a luat de timpuriu lecţii de pian, orgă, vioară, violoncel şi chitară. Se născuse în oraşul Mürzzuschlag din Austria, în 1946. Tatăl ei, de origine evreiască, reuşise să eludeze Holocaustul datorită unei funcţii importante de chimist, dar murise în 1969, într-o instituţie de boli mintale.
Conform planurilor imaginate de mama sa, Elfriede a fost înscrisă la Conservatorul din Viena, de unde a pleacat cu o diplomă de organistă. De asemenea, a urmat cursuri de teatru şi istoria artei la Universitatea din Viena. O tulburare psihică ce îi cauza atacuri de anxietate a silit-o însă să îşi întrerupă studiile.
Moştenirea războiului
Elfriede Jelinek începuse să scrie poezie cu mult înainte să abandoneze Universitatea din Viena. Primul volum publicat a fost unul de versuri - „Lisas Schatten" („Faptele Lisei", 1967) -, conceput sub influenţa dadaismului şi expresionismului. Primul roman a apărut opt ani mai târziu - „Die Liebhaberinnen" („Îndrăgostitele", 1975).
Totuşi, abia odată cu „Die Ausgesperrten" („Excluşii", 1990) scriitoarea austraică obţinea aprecierea şi faima internaţională. La fel ca şi Anthony Burgess în „A
