Dacă britanicii au fost cei dintâi dispuşi să-şi expună falsurile artistice din National Gallery, francezii au întâietate în rescrierea corectă a istoriei lor.

Nu există epocă sau eveniment din trecut sau din contemporaneitate care să nu fi făcut obiectul unei radicale demistificări. Ne amintim că şi la noi, imediat după 1989, au existat astfel de tentative, prin care istoria să fie curăţată de mitologie. De exemplu, Lucian Boia, care a identificat câteva dintre aceste mituri care parazitau istoria, cum ar fi acela al lui Mihai Viteazul, „făcătură" a istoricilor ardeleni de la începutul secolului XIX, sau Neagu Djuvara, care a afirmat cel dintâi cu limpezime că Basarab, descălecătorul, era de origine cumană. Apoi, în ce ne priveşte, entuziasmul s-a stins. Un număr recent din „Le Point" publică mai multe articole în care specialişti în diverse epoci încearcă să aducă la zi informaţia şi interpretarea legate de personalităţi cunoscute din istoria Franţei şi de evenimente la care au participat. Principalul lor scop este de a elimina falsurile curente şi de a separa istoria reală de mituri şi legende, unele bine înfipte în imaginarul colectiv şi prezente în manualele de şcoală.

Începând chiar cu galii, care îndeosebi din perioada celui de-al treilea imperiu, au fost consideraţi drept singurii strămoşi adevăraţi ai francezilor, cum s-a întâmplat la noi cu dacii, când Blaga scria despre „revolta fondului nostru nelatin", iar Pârvan delira pe aceeaşi temă scumpă naţionaliştilor. Astăzi se admite că la originea francezilor se află mai multe popoare din adânca antichitate, inclusiv germanii, ca să nu mai vorbim de franci, daţi uitării în ultima sută şi jumătate de ani. Legenda războinicului gal Vercigentorix păleşte şi ea. Rediscutată este şi legenda lui Attila, căruia ungurii i-au consacrat un cult, dar care occidentalilor li s-a înfăţişat dintotdeauna ca un