Încerc să evit contactul cu realitatea românească. Din păcate, a ajuns. Spun din păcate pentru că lucrez în presă şi ar trebui să-i simt pulsul, să mă apese fizic. Nu ştiu dacă e cea mai bună soluţie, dar pentru mine e o mirare care s-a transformat în rictus, şi doar aşa mă pot proteja. Vreau să plec din ţară, îmi pare rău că n-am făcut-o pînă acum, e printre puţinele lucruri pe care le regret, şi acum îmi dau seama de intensitatea acelui „mai bine regreţi ce faci, decît ce nu faci“.

Încerc să mă concentrez pe ceea ce doresc. Atît timp cît mai stau aici, în locul ăsta defect în structură, vreau să îmi provoc mici plăceri care nu au legătură cu spaţiul public. Mă bucur de o ieşire cu prietenii la bere, mă bucur cînd citesc sau cînd pot schimba cuvinte ce-mi provoacă bucurie. Aştept premierele cinematografice ale toamnei – Gabrea, Muntean, Puiu – şi îmi fac o strategie pentru anul care vine. Una care mă va provoca la o adaptare. Fie şi pentru că va trebui să vorbesc altă limbă. Devin mult mai tolerant cu cei care spun că, odată părăsită ţara asta, vor uita limba română. Pentru că sila e atît de mare, încît biata limbă, frumoasă şi melodioasă, pică de victimă.

Încerc să mă concentrez şi să scriu în continuare. Dar văd că pe zi ce trece mi-e tot mai greu. Încerc să-mi asum vîrsta şi toanele. Să-mi înţeleg prietenii, să întorc zîmbetul. Să iubesc şi să doresc femeile ca în urmă cu zece ani.

A, să nu uit. Poate că aşa trebuia să încep. Aştept frigul şi iarna. Mă uit la schiurile rezemate de perete, mă bucur că va veni un moment în care le voi lua pe umăr. Întrebarea pe care mi-o pun e dacă pentru skipass-ul care te duce la pîrtii voi plăti lei, leva sau euro. Sper că va fi a treia variantă.

Ce mai fac? De fapt, trec printr-un proces de „îmbogăţire intelectuală, pentru a face faţă noii arhitecturi sociale“.

Dragoş Ghiţulete este jurnalist