● Călin Torsan şi Cosmin Manolache (coord.), Cicatrice, Editura Martor, 2010.
Mă dau în vînt după antologiile tematice coordonate de grupul de cercetători / scriitori de la Muzeul Ţăranului Român. Primele trei volume au apărut dintr-o suflare într-un singur an – moshuvine@yahoo .com (2007), Cărţişor de mărţişor (2007), Piua! joacă, jocuri, jucării (2007) –, apoi nu s-a mai auzit nimic de această serie care părea că-şi propusese să organizeze materia memorialistică a copilăriei în funcţie de mai multe subteme. De exemplu, Piua! joacă, jocuri, jucării era un adevărat turnir de reconstituire a jocurilor, în special cele din comunism. Texte confesive, amintiri sau poveşti auzite, liste, mici lexicoane reuşeau să inventarieze sute de jocuri dintre cele mai diverse, de la jocurile clasice cu reguli universale, care se jucau peste tot la fel şi care pot fi întîlnite şi astăzi, pînă la jocuri locale sau specifice unui anumit timp şi jocuri personale, inventate, cu reguli proprii. Cum joaca şi jocurile lasă întotdeauna urme pe corpurile copiilor, noul volumaş colectiv dedicat cicatricilor pare, într-un anume fel, o consecinţă tematică a precedentului.
32 de invitaţi – cercetători, arhitecţi, muzicieni, scriitori, jurnalişti şi alţi prieteni ai Muzeului Ţăranului Român din mai multe generaţii şi chiar de naţionalităţi diferite (englezi, polonezi, italieni) – contribuie la această miniarhivă a cicatricilor, cu texte dintre cele mai variate: istorii personale, crochiuri eseistice, povestiri, poeme. Reiese un adevărat inventar (medical) al cicatricilor provocate nu doar de căzături, tăieturi, zgîrieturi, arsuri sau muşcături, dar şi de vaccinuri, operaţii, vărsat de vînt sau eczeme. Diversitatea tipologică a cicatricilor este însă concurată permanent de conotaţiile date. Nici o cicatrice nu este o simplă cicatrice. De la caz la caz, ea este un (în)semn, o urmă, o
