● Observator cultural, Nr. 281 (26 august-1 septembrie)
Iulia Popovici îşi continuă seria de analize dedicată sistemului de finanţare a instituţiilor de spectacol din România cu un articol despre mult disputata Ordonanţă 63 (care prevede reducerea personalului în instituţiile aflate în subordinea autorităţilor locale). Textul intitulat Cum am ratat (iarăşi) reforma prezintă aberaţiile unui sistem greoi, dezechilibrat şi, pînă la urmă, neproductiv. Citindu-l, mi-am dat seama că administratorii noştri culturali nu duc lipsă doar de imaginaţie (pentru a găsi soluţii novatoare), ci şi de spirit practic: pentru că modele funcţionale există, chiar mai aproape decît te-ai putea aştepta...
„În România, statul finanţează 91 de instituţii de spectacol sau interdisciplinare; un circ, opere, teatre pentru oameni mari, pentru copii, de păpuşi, muzicale, de revistă, de operetă, de repertoriu, de proiect sau gazdă. Există judeţe – Suceava, Bistriţa-Năsăud, Ialomiţa, Teleorman – unde nu există nici o instituţie publică de spectacol, dar unde – la Alexandria, de pildă – lipsa e suplinită de iniţiative locale independente («Ideo Ideis», un festival de teatru de amatori). Care iniţiativă independentă are nevoie de un supliment de buget, în limita a 7200 de euro prevăzută de singura sursă competitivă de finanţare culturală – Fondul Cultural Naţional – dovadă a faptului că sprijinul local nu e suficient, cu toate că proiectul nu are competitori. De curînd, însă înainte de alegerile care au dus la schimbarea puterii la Budapesta, Ungaria a adoptat o lege conform căreia statul este obligat să asigure un buget de finanţare pentru proiecte independente de artele spectacolului egal cu un anume procent din subvenţia acordată instituţiilor publice, finanţarea acordîndu-se pe baze competitive şi pe categorii diferite, inclusiv fonduri structurale pentru spaţii independente. Şi în
