Recesiunea economică şi gravele probleme de caracter ale copiilor daţi în întreţinere le tulbură liniştea asistenţilor maternali. Rubrica „Dosar“ din această săptămână atinge un subiect sensibil: cum afectează criza economică sistemul de protecţie a copilului.
Profesia de părinte social are o vechime de 12 ani în nomenclatorul meseriilor din România, însă ea a fost complet reglementată de Legea 272 privind Protecţia şi Promovarea Drepturilor Copilului. Actul normativ transferă problema copiilor instituţionalizaţi din competenţa statului în competenţa comunităţii locale din care face parte copilul.
Atribuţiile sunt simple: statul oferă în plasament unul sau mai mulţi copii, iar asistentul maternal trebuie să-l crească şi să-l educe aşa cum nu pot face părinţii lui. Despre salariul pe care îl primesc pentru această activitate, mamele pe bază de contract preferă să nu discute. Deşi remuneraţia este meschină, meseria de asistent maternal este destul de căutată.
Majoritatea femeilor care se înscriu la Direcţiile de Asistenţă Socială şi Protecţie a Copilului, instituţia care administrează posturile libere pentru părinţii de profesie, spun că nu au altă şansă. De obicei afirmă că vor o viaţă paralelă, vor să aibă de cine să fie mândre. Dar nici într-o viaţă paralelă minunile nu durează prea mult.
Când împlinesc 18 ani, copiii pleacă din casa în care au crescut şi fac primii paşi adevăraţi. „Adevărul" vă prezintă astăzi, în oglindă, două poveşti ale unor asistenţi maternali, care îşi refac viaţa lor având grijă de cea a unor necunoscuţi.
Frământările unei mame de profesie
Daniela Tiţa (47 de ani) este de profesie mamă. O meserie ca oricare alta, cu diferenţa că programul de lucru este non-stop, iar „munca" se desfăşoară la domiciliu. Fişa postului e simplă: statul îi „închiriază" un copil, iar Daniela îi oferă adăpost,
