„Dacă îmi promiteţi să uitaţi tot ce vă spune copilul vostru că se întîmplă la şcoală, vă promit că uit şi eu tot ce-mi spune că se întîmplă acasă.“ (învăţător anonim)
Ştiu bine care sînt tentaţiile care vin la pachet cu scaunul de la catedră (am trecut prin ele, şi nu pe lîngă sau pe deasupra lor). Te aşezi pe el şi imediat vin, val-vîrtej, gînduri ameţitoare care-ţi dau putere: ştii tot. Ştii ce e bine şi ce e rău, ce e important şi ce e nesemnificativ, ce e demn de reţinut şi ce e de ignorat. Ştii cum arată un elev model şi un părinte conştiincios. Ştii ce înseamnă disciplina, metodele, materialele didactice, şedinţele cu părinţii, programe, planificări. Dar, mai ales, ştii că materia pe care o predai tu este foarte importantă. Cea mai importantă. Nu zic că e rău să fie aşa: siguranţa, fermitatea, stăpînirea de sine, benefice de altfel, vin din convingerea că eşti pregătit să faci meseria aceasta şi că lucrul pe care urmează să-l faci este foarte important.
Din toţi anii în care am lucrat în învăţămînt, dar şi din cei în care am fost şcolar, am învăţat că cele enumerate mai sus nu sînt însă de ajuns pentru a fi un bun profesor sau învăţător. Că sînt doar reţete de manual şi instrucţiuni de la minister. Să te bazezi numai pe ele, cînd te aşezi în faţa elevilor, este ca şi cum ţi-ai imagina că doar citind despre mişcările rachetei de tenis, ai putea juca la Wimbledon. Mai e nevoie de ceva. Ceva care îl transformă pe cel licenţiat în geografie sau matematică sau literatură, în dascăl.
DE ACELASI AUTOR Moş Crăciun cu ATV Scriitori cu corp No comment Un proiect curajos
Dacă aş fi elev, aş vrea ca profesorului meu să-i placă să fie profesor. Să aibă, în legătură cu meseria lui, speranţe, idealuri, modele, standarde, dar să admită că aşteptările i-ar putea fi oricînd sabotate de realitatea din clasă. Aş mai vrea să ştie să-mi stîrnească inter
