Lumea nu e o fortăreaţă fără ferestre, impenetrabilă la emoţiile autentice, şi nu, nu avea dreptate Erasmus - când nu sunt canalii, oamenii nu sunt neapărat imbecili.
Pot fi, de exemplu, Stanley Laurel şi Oliver Hardy, Stan şi Bran, nici canalii, nici imbecili, doar caragahioşi şi sinceri, ca începutul filmelor, pur şi simplu.
Multe decenii au trecut de la prima bătaie cu frişcă şi în tot timpul acesta lui Stan şi Bran li s-a făcut o enormă nedreptate. Rolul lor în istoria fericirii a fost bagatelizat, când nu a fost batjocorit. Stan şi Bran înseamnă cu mult mai mult decât degetele, jumătate dolofane, jumătate slăbănoage, amestecându-se în jocul acela care se povesteşte că a smuls zâmbete şi tiranilor. Iar Stan în tranşeele unui război sfârşit este o metaforă mai puternică decât ce au reuşit filosofii, prozatorii şi chiar poeţii secolului al XX-lea.
E greu de crezut, dar a fost o vreme când Stan era fără Bran, cum şi Bran era fără Stan. A fost, desigur, o minune ca primul să traverseze oceanul pentru a-l găsi pe al doilea, o minune a fost prietenia lor, deloc trecătoare şi foarte sentimentală, o minune au fost aceşti oameni jucându-se împreună în o sută de filme. Lăudat fie magnetul misterios care l-a atras pe un grăsan din Milledgeville, Georgia, Statele Unite ale Americii (proiecţionist, portar, vânzător de bilete şi manager al unui cinematograf, un grăsan poreclit, fireşte, Babe) de acel imigrant redutabil în vodeviluri!
Privindu-i, acum, cu brazii lor nedoriţi, catastrofali în arta transportului instrumentelor muzicale, ai sentimentul copleşitor că fericirea e un loc, totuşi, comun, că fericirea este aşadar recuperabilă, ca amintirile din copilărie.
Nu e fără importanţă că Stanley Laurel a fost un pescar atipic, că anestezia momeala pentru ca râmele să nu sufere prea mult, că obişnuia să crească raţe şi că în grădina lui, nu lipsită d
