Pentru „bolnavul închipuit“, orice senzaţie de disconfort este semn al unei boli grave. Ipohondrul suferă la fel ca un bolnav cu o afecţiune cronică. Diferenţa este că totul se petrece în mintea lui, iar teama că ar putea avea o boală incurabilă îl acaparează.

Anca (25 de ani) s-a îmbolnăvit de tuberculoză anul trecut. S-a vindecat după câteva luni petrecute în spital şi un tratament cu medicamente urmat acasă. Dar după ce a terminat pastilele, au început durerile. De tot felul. A mers regulat la control, dar doctorii i-au spus că este sănătoasă şi că n-ar trebui să aibă stările pe care le acuză.

Citiţi şi:

Teama de boală ne face ipohondri

A apărut tastatura-minune pentru cei cu teamă de microbi!

În dimineaţa în care s-a împlinit un an de când a făcut tuberculoză, s-a trezit cu „o durere teribilă la spate şi la gât". S-a gândit că va ajunge la spital, unde medicii îi vor spune că va muri. A început să dea „o mie de telefoane" la prieteni şi rude care să o asigure că nu va fi aşa. Cel mai mult o ajută să discute cu mama ei, care-i spune că n-are nimic, să închidă telefonul. „E ca şi când ­mi-ar da cineva două palme", povesteşte Anca.

Frica de o afecţiune incurabilă

Ipohondria i s-a declanşat imediat după ce a terminat tratamentul pentru tuberculoză. A înghiţit pastile timp de opt luni, iar în momentul în care a renunţat la ele, s-a produs şocul. Îşi făcea tot felul de scenarii despre boala care s-ar fi extins la creier, avea zile în care zăcea în pat convinsă că-şi trăieşte ultimele momente. Starea i s-a ameliorat în timpul celor două luni de tratament ­într-un cabinet de bioenergoterapie. „Când ieşeam de acolo eram OK. Orice frică îmi dispărea", îşi aminteşte Anca.

Curând însă, durerile au revenit şi odată cu ele şi ideea că este bolnavă şi nimeni nu o mai poate salva. Absolventă de psihologie, Anca ştie că problema ei