România nu este în situaţia fericită de a-şi permite relaxarea fiscalităţii pentru a încuraja revenirea economiei. În momentul de faţă nu are suficienţi bani nici pentru a-şi acoperi plăţile curente, statul cheltuind în primele şapte luni cu 22% mai mult decât a încasat, ceea ce înseamnă că nu există, propriu-zis, posibilitatea de a absorbi o eventuală scădere a veniturilor determinată de taxe mai mici.

Fostul ministru al Economiei, Adriean Videanu, are, parţial, dreptate când spune că scăderea cotei unice până la 10% ar impulsiona revenirea economiei. El nu a precizat însă de unde va face rost statul de cele circa 3 miliarde de euro pierdute prin adoptarea acestei măsuri.

Reducerea cotei unice (care e unică doar ca titulatură - impozitul minim încă este în vigoare şi nu toţi angajaţii plătesc 16% din venit statului) nu este posibilă atât timp cât Guvernul nu taie drastic din cheltuielile proprii. Chiar dacă ideea nu este rea, este greu de crezut că Guvernul Boc ar fi în stare să o pună în practică fără a falimenta România, în condiţiile în care până acum a făcut exact invers: a înlocuit tăierea cheltuielilor cu înăsprirea fiscalităţii (majorarea TVA la 24%).

Reducerea cotei unice la 16%, presupunând că ar avea, totuşi, loc, va avea două mari efecte: va lăsa mai mulţi bani în conturile puţinelor companii care au profit şi va înapoia salariaţilor ceea ce statul a luat prin majorarea TVA sau prin scăderea cu un sfert a lefurilor, în cazul bugetarilor. Nimeni nu poate garanta însă că firmele vor folosi surplusul de bani pentru investiţii. Şi chiar dacă va avea acest efect, cei 300.000 de noi şomeri apăruţi de la începutul crizei nu mai pot aştepta încă patru-cinci ani până la inaugurarea acestor proiecte.

Relaxarea fiscală este o soluţie de dorit în acest moment, însă nu neapărat când vine vorba despre cota unică, ci în cazul contribuţiilor soci