Am vorbit azi, faţă în faţă, cu o prietenă cu care de obicei mă conversez la telefon. I-am făcut o vizită care ar fi trebuit să ţină o oră, hai o oră şi jumătate. Şi mai cu literatura, mai cu ale vieţii, mai cu sociologia, mai cu ce fac copiii noştri, trec vreo trei ore pe care nu le-am simţit. N-am schimbat un singur cuvînt despre politicieni cu nume şi prenume, deşi totul avea legătură cu politica. Prietena despre care scriu aici e o femeie cultivată, informată la zi şi social implicată pînă în vîrful unghiilor. Cunoaşte politicieni, dar nu-i place să se amestece cu ei. Nu crede în modelul de succes al politicianului, ci în omul de meserie care dacă îşi face bine treaba nu poate fi încurcat prea mult de politicieni.

Nu e anarhistă, doar că se numără printre cei care nu aşteaptă minuni dinspre politicieni, ci crede că ieşirea din belea a României se va datora eforturilor lui X şi lui Y, care de pe unde se află. Asta dintr-un amestec de optimism şi chibzuinţă cum rar mai fost dat să văd. Să ne înţelegem, nu e vorba de o femeie care exprimă asemenea păreri stînd acasă, ci care umblă prin ţară şi stă de vorbă cu oameni de tot felul. Dacă o întrebi, politicienii n-au mare lucru în cap, încît în loc ca oamenii cu idei să aştepte soluţii din partea lor, criza s-ar scurta dacă aceşti oameni, în paralel cu treaba pe care o fac, le-ar da periodic gîndirea şi politicienilor, ca să aibă şi ei pentru ce se bate cu pumnii în piept şi pentru a împinge lucrurile înainte.

În cele trei ore în care ne-am conversat nici ea, nici eu n-am rostit numele vreunui politician. Am vorbit despre oameni şi despre România lor, cea pe care politicienii, oricît se străduiesc s-o încurce, n-o vor putea înnoda în năvîrliile lor decît pentru a o face ca, periodic, să se trezească ea însăşi, pe deasupra politicilor, dar după întîrzieri dureroase din cauza iresponsabilităţii politicienil