Pe 5 octombrie, la Lisabona se va sarbatori Ziua Republicii, la 100 de ani. Caut niste insemnari de acum trei ani, impresii de la fata locului, asteptind o redactare mai elaborata, cindva. Am luat cu mine doua carti: Mircea Eliade, Jurnalul portughez si Livius Ciocarlie, cartea despre Batrinete si moarte. Eliade cel de aici e un tinar ambitios, anxios si uneori nerealist; adesea prea frust, se exhiba, se lamenteaza, alteori e exaltat peste poate. Incerc sa inteleg ce a trait cind a decis, aici la Lisabona, sa nu se mai intoarca in tara. Ciocarlie mi-e mai aproape, dar ma deprima; prea erudit, prea multe citate, n-are trairi personale, e prea filtrat, prea rafinat. Ni s-a spus de la inceput ca vineri va fi totul inchis. Se sarbatoresc 97 ani de Republica. N-a fost asa, erau deschise multe magazine, se pregatea pe seara, intr-o piata, un concert cu Enrico Iglesias, invitat adesea si iubit aici. Am hotarit sa mergem la Palatul Bélem, sediul presedintelui, fost palat regal, un fel de Cotroceni. Era anuntat ca e deschis publicului. Coada rezonabila, control sumar, si-au dat seama ca sintem straini, dar nu ne-au cerut acte. Oare cum e la noi? In parc erau plasate chioscuri unde se distribuia gratis apa minerala sau alte bauturi - nici un fel de buluceala. Se facea un tur al camerelor, nu multe, de la cea de asteptare si cea de primire a ambasadorilor pina la cabinetul presedintelui. Biroul rectorului de la Universitatea noastra e mai impunator. Oricum, nu are un covor tocit, ca acolo. Gasesc in Jurnalul portughezal lui Mircea Eliade, pe care-l citesc in fiecare noapte, iata ce apropiere: pentru ca a scris o carte despre Salazar, "dictatorul" (un obscur profesor universitar) ii solicita o intrevedere. Ajunge in ultimul moment, transpirat si se precipita pe scari. Portarul il intreaba unde merge, el raspunde: la "il prezidente". Iar acesta: "etajul doi, pe dreapta". Nici o e