Stranie metamorfoză a mai suferit patronul în percepţia românească, pe parcursul unei tranziţii spre, abia acum am aflat, fix anul 2012, când vom fi mândri de noi, aşa cum ne asigură nefericitul premier Boc! Sursa: EVZ

Pe vremea lui Iliescu, patronul era socotit ceva rău. Imediat după Revoluţie, în ochii celor formaţi la şcoala culturii organizaţionale de genul "timpul trece, leafa merge", patronul era un hrăpăreţ. Un privatizat, că altfel nu i se spunea, care dădea jos pielea de pe angajat. Nu doar că patronii îl puneau la muncă neîntreruptă pe amploaiat - or, într-o ţară cu nenumărate "ferestre" în program, acest lucru era inacceptabil -, dar îl silea şi la ore suplimentare, să vină sâmbetele şi duminicile la serviciu. Nu tu SRL, nici "şefu’, o şterg şi eu mai devreme, ca s-ajung la şedinţa cu părinţii la aia mică".

Ce să mai comentezi ce-a făcut Steaua aseară, unde mai "sudezi" trei ţigăruşe, ca să alunece gustarea de ora zece? Ehei, oftau oamenii, la patron nu mai merge cu fofilatul, ceea ce intra de la sine în fişa de post ca un drept inalienabil. În general, omul era la dispoziţia unui ins rapace, îmbogăţit peste noapte, care se făcea că te plăteşte, cu diferenţa că nu-ţi mai permiteai să te faci doar că munceşti.

Pe măsură ce a trecut timpul, lucrurile s-au mai nuanţat, oamenii au devenit conştienţi că munca la patron mai poate presupune şi nişte beneficii, nu doar obligaţii. Că nu-i musai să stai chiar smirnă, uite, japonezii şi-au făcut nişte păpuşi cu înfăţişarea patronului şi, când li se urcă la cap, le cară pumni, după care se întorc mai liniştiţi la locurile de muncă.

Pe vremea lui Băsescu, patronul a ajuns ceva bun. De fapt, cel mai bun. Cel-făr-de-prihană. Dacă ne uităm zilele acestea la Realitatea (fie, şi la Antena 3 - din respect pentru profesorul Voiculescu, am fost tentaţi să omitem detaliul că angaja