Persoanele care au trăit în lagăre au fost marcate pe viaţă de ororile pe care le-au trăit. În secolul 21, mulţi dintre ei ar fi diagnosticaţi cu afecţiunea stresului post-traumatic. În trecut însă, absenţa unui astfel de diagnostic însemna, de asemenea, şi lipsa unui tratament eficient.
Ca rezultat, o întreagă generaţie de copii a crescut în familii în care unul sau chiar ambii părinţi se luptau cu demoni emoţionali ascunşi, în acelaşi timp în care încercau să crească copii fericiţi. Tocmai de aceea, profilul emoţional al generaţiei a doua de supravieţuitori ai Holocaustului a fost îndelung studiat de psihologii din toată lumea.
De-a lungul anilor, experţii au studiat simptomele stresului post-traumatic la copiii supravieţuitorilor şi au găsit semne ale afecţiunii în comportamentul şi chiar în sângele lor- de exemplu, un nivel ridicat de cortizol, hormonul stresului. Oamenii de ştiinţă au presupus că aceste simptome sunt "învăţate": atunci când creşti cu părinţi afectaţi de dispoziţii schimbătoare, iritabilitate şi agitaţie, simptome asociate stresului post-traumatic, eşti predispus să ajungi la rândul tău stresat şi neliniştit.
Un studiu recent sugerează însă că nu numai profilul emoţional al celei de-a doua generaţii poate fi afectat de trauma părinţilor, ci şi genele lor. Cercetarea a fost realizată de o echipă condusă de neurologul Isabelle Mansuy, de la Universitatea din Zurich.
Mansuy şi colegii săi s-au concentrat pe epigenetică, adică schimbarea genelor ca rezultat al unor factori de mediu, într-un mod care poate fi transmis generaţiilor următoare.
Echipa de cercetare a crescut şoareci încă de la naştere şi i-a separat într-un mod continuu şi neprevăzut de mamele lor, din momentul în care aveau doar o zi, până la 14 zile. După aceea, animalele au fost crescute, hrănite şi îngrijite normal, însă trauma timpurie şi-a spus cuvântul
