„Oraşul meu este mare, frumos şi îngrijit. El are străzi largi, curate şi pavate. Pe marginea lor cresc copaci uriaşi, umbroşi. În centru se află clădirile impunătoare ale Teatrului Naţional, Hotelului Intercontinental şi Universităţii…“
Într-un stil asemănător sunau compunerile noastre de prin clasa a VII-a, cu variante în engleză, franceză sau chiar rusă… Versiunea extremă o putem găsi în poeziile lui Bacovia: „Sînt cîţiva morţi în oraş, iubito, / (…) Pe catafalc, de căldură-n oraş, / Încet, cadavrele se descompun / Cei vii se mişcă şi ei descompuşi, / Cu lutul de căldură asudat;“ (George Bacovia, „Cuptor“).
Formula aproape de mijloc o găsim în realitatea propriului oraş. Desigur, depinde de zona în care locuieşti: există părţi din Bucureşti absolut fermecătoare… Şi altele cît se poate de pitoreşti, cu accente de-a dreptul Dodes’ka-den-ice.
Zona mea, aproape de Piaţa Traian, poate fi una dintre acestea din urmă. Ai putea spune că e un soi de „sat la oraş“, apropo de dosarul din acest număr. Dar ideea de sat, în cît din imaginarul colectiv ne-a mai rămas, presupune, pe lîngă viziunea topîrceniană („Cînd te duci pe drumul mare / La plimbare, / Este praf de nu te vezi;“ – „Vara la ţară“, după Al. Depărăţeanu) şi una cvasiidilică. Tradiţionalistă. Semănătoristă.
Nimic din toate acestea în fostul sat încă nedevenit oraş de pe lîngă Piaţa Traian. Conotaţiile comunitare idilice s-au transformat, în cazul de faţă, mai curînd într-unele horror: nici un „bade“ de prin faţa caselor cîndva falnice, acum dărăpănate, ce se înşiră pe linia tramvaiului, nu pare sfătos, şugubăţ sau înţelept. Mai curînd ameţit de băutură şi supărat pe cohorta de coorăşeni ce i se înghesuie prin faţă. Pe feţele multora dintre cei aşezaţi „la portiţă“ ceea ce se citeşte e, cred, agresivitate latentă. Cu alte cuvinte, nu sar la gîtul tău aşa, fără vreun motiv, dar abia aştea
