Or, Norman Manea contrazice constant şi metodic această percepţie, afirmându-se cu strălucire recurent ovaţionată (stau mărturie premiile obţinute de artist de-a lungul timpului) atât ca scriitor de ficţiuni beletristice, cât şi ca spirit măcinat de îndoieli sau împins de nevoia de a-şi face cunoscută poziţia în chestiuni importante prin intermediul unor pagini de reflecţie. De altfel, de la o vreme, volumele de eseistică s-au văzut continuate prin cele de convorbiri (cu Leon Volovici, cu Saul Bellow, cu alţi intervieveuri), dezbaterea îmbrăcând formula tradiţională a oralităţii într-o serie de cărţi „vorbite“.

Laptele negru (Bucureşti, Ed. Hasefer, 2010, 552 pp.) este însă, printre alte apariţii ale lui Norman Manea, cartea relevantă în cel mai înalt grad şi în cea mai concentrată formulă pentru reflecţia în marginea evreităţii. S-ar putea crede că, prin circumscrierea problematicii în zona condiţiei de evreu, textele adunate în această culegere de intervenţii – dintre cele mai diverse (prefeţe, puncte de vedere, fragmente concentrice din interviurile autorului, cronici literare şi chiar lucrări arondate carierei universitare la Bard College) – i-ar putea interesa numai pe experţii în iudaistică, pe cititorii crescuţi în interiorul culturii iudaice sau, prin recul, tocmai pe cei care socotesc problematica evreiască o temă prea adeseori adusă în discuţie. Şi totuşi, lucrurile nu stau astfel. Prin înseşi rădăcinile civilizaţiei creştine căreia îi aparţinem, iudaismul face parte din orizontul firesc, genetic, la care suntem chemaţi să ne raportăm.

Cu toate acestea însă, nu despre recuperări istorice vorbeşte scrisul eseistului Norman Manea. Nu manuscrisele de la Marea Moartă şi nici evenimentele de la Massada sunt subiectele care îl confiscă pe autor. Dacă despre o coordonată istorică este vorba, atunci ea se întinde pe segmentul cronologic care începe c