România nu este în momentul de faţă în pericolul de a fi paralizată de grevele sindicaliştilor bugetari. Motivul, specific românesc, este că ei ştiu doar că vor să ceară dar nu au căzut de comun acord ce anume sau de cât au nevoie. Cea mai mare grevă din istoria recentă a României, promisă de sindicalişti la TV, nu poate avea loc în momentul de faţă pentru că nici liderii organizaţiilor bugetare, dar nici membrii lor nu ştiu exact ce vor: lefuri mai mari, condiţii mai bune de muncă, recâştigarea respectului populaţiei sau orice combinaţie dintre acestea care, preferabil, înseamnă şi mai mulţi bani în buzunar.

Paralizarea instituţiilor statului, dacă va avea loc, după modelul grecesc, este însă un rău mult mai mic decât ceea ce se anunţă: menţinerea în agonie a economiei. Greul nu a trecut, aşa cum încearcă să ne liniştească preşedintele României, şi nici nu există semne concrete în acest sens. Cel mai probabil, cu câteva zile înainte de vizita oficială a FMI din octombrie, vor începe să "transpire" în presă noile "măsuri de revenire economică" ale Guvernului Boc, respectiv noi liste cu majorări de taxe şi de impozite, sau noi liste cu bugetele din care trebuie tăiat.

Dând la o parte gluma proastă cu "măsurile de revenire" (spusă cu acelaşi entuziasm de fiecare dată de locatarii temporari ai Palatului Victoria), care nu sunt altceva decât încercările disperate ale Executivului de a evita falimentul până în ultima clipă de mandat, guvernul va fi în scurt timp legat de mâini şi de picioare de FMI şi aruncat în butoiul cu apă rece.

Noua lege a pensiilor şi cea a salarizării unitare trebuiau să fie deja adoptate. Nu în ultimele zile, ci de anul trecut pe aceeaşi vreme. Din cei 100.000 de bugetari pe care Guvernul Boc s-a angajat să îi dea afară până la finele anului mai sunt pe listă încă 74.000. Asta înseamnă o medie de 30 de disponibilizări pe oră pâ