Nu se poate şti dacă Sigmund Freud, care a dispărut în preajma ascensiunii nazismului, n-ar fi extins, dacă trăia, teoria sa despre memoria opresivă de la individ la societate. Cu alte cuvinte, experienţele colective ar fi devenit la fel de importante ca şi cele individuale, în explicarea nevrozelor pentru care celebrul psihiatru a elaborat terapii de eliberare, şi traumele Holocaustului propagate endemic asupra unor generaţii succesive de „condamnaţi“ la memorie şi-ar fi aflat astfel o soluţie de vindecare.

În locul alienării sub presiunea unui trecut vinovat, va fi existat şansa eliberării de povara acestuia clasat, o dată pentru totdeauna, la judecata timpului. Experienţe recente din afara acestui moment istoric ne arată însă că omenirea insistă să aducă la lumina conştiinţei crimele trecutului (vezi comunismul), preferând această stare de veghe unui somn al raţiunii, tocmai pentru ca el să nu nască din nou monştri.

Ambele aceste atitudini sunt prezente în piesa israeliană Miriam W. (în original, Its all Greek to Me – Nu înţeleg o iotă) de Savyon Liebrecht, montată de Radu Afrim la Teatrul Toma Caragiu din Ploieşti, în traducerea Adei Maria Ichim. O poveste emoţionantă de familie despre o femeie care revine după 20 de ani în casa părintească, retrăind atmosfera încărcată de idei confuze ale unei copilării frustrante. În decorul aparent realist, dar cu generoase deschideri onirice, conceput de Iuliana Vâlsan, planurile trecut-prezent, adevăr-imaginaţie alternează pulsatil, interferându-se poetic prin soluţii regizorale ingenioase.

Intrând prin şemineu sau ieşind prin dulapuri pe acoperişul mirific acoperit cu un pat de verdeaţă, adolescenta de odinioară se metamorfozează la vedere în femeia de azi, dornică să iubească şi să fie iubită. Nu mai contează că El este puiul de arab pe care cândva mama îşi revărsa ura xenofobă. Din adâncurile amintirii