Nu demult, o interesantă querelle a avut loc în spaţiul culturii româneşti pe tema binomului specializare epistemică vs. diletantism erudit, accentul peiorativ căzând, evident, asupra dimensiunii culturale generaliste, redusă convenabil la vulgata „culturii generale“ şi la câteva personalităţi marcante, întâmplător şi cu succes la public, reclamate pauşal drept „boieri ai minţii“. Chiar şi în negativ, prin developare se contura un anumit profil intelectual, un tipar destul de rar, cu un anumit plasament al exigenţelor care reclamă erudiţia şi interdisciplinaritatea.

Examinând proiectele lui H.-R. Patapievici, poţi remarca o sferă umanistă integratoare, de la volumele de eseuri Zbor în bătaia săgeţii, Cerul văzut prin lentilă şi Politice, care realizau locul geometric al unei spiritualităţi româneşti pe filiera Cioran, Eliade, Vulcănescu, Noica, deconstruind însă lucid „profetismele“ generaţiei criterioniste, umărind simptomele unei modernităţi compromise, cea a societăţii (post)comuniste, la Omul recent, o încercare extrem de curajoasă, nu lipsită de unele excese, de a configura proiectul şi profilul epistemic şi filosofic al unei (post)umanităţi a secolului XXI, de la identificarea unei geometrii diferenţiale a arhitecturii danteşti din Divina Commedia într-un excelent studiu, Ochii Beatricei, la o altă încercare de cuprindere a sferei modernităţii în Discernământul modernităţii, pornind de la un set de conferinţe susţinute pe parcursul câtorva ani.

Cea mai recentă carte a lui H.-R. Patapievici, Ultimul Culianu (Editura Humanitas, Bucureşti, 2010), este poate cea mai curajoasă în aceea că autorul plasează premisele nu direct în epistemă, ci în „metafizică“, fără ca demersul cărţii să fie propriu-zis metafizic, pornind de la un episod punctual, asasinarea lui Culianu, care a avut loc pe 21 mai 1991. H.-R. Patapievici încearcă - aşa cum reuşeşte în Ochi