Formula contribuţiilor radiofonice ale lui Raicu la RFI e dată aici. E vorba despre nişte însemnări în ambianţă pariziană şi franceză, cu deschideri în varii direcţii şi către epoci diferite, urmând un acelaşi fir al meditaţiei asupra scrisului. Aceste tablete puţin mai extinse, numite scrisori şi puse sub titlul precedenţei ionesciene, sunt iniţial nişte manuscrise aproape indescifrabile, scurtate şi redactate, ba chiar şi dactilografiate de comprehensivul Alexandru Papilian. „Nici măcar asta nu ştiam, cum atâtea nu ştiam“, îşi evocă autocritic Raicu începutul odiseei lui radiofonice, pentru a completa, cu o modestie şfichiuitoare în obrazul ştiutorilor de toate: „doar să încropesc stângaci şi nesigur de mine Ťcevať, în fine, Ťdespre literatur㻓 (p. 281).

Ar fi relativ uşor să-l transformăm pe Critic într-un personaj şi să-i urmărim evoluţia scrisă-vorbită-retranscrisă în lumina unor gesturi şi reacţii pe care le considerăm definitorii. Modul acesta de a decupa un profil e deosebit de plastic – şi G. Călinescu, de exemplu, l-a utilizat copios şi strălucitor pe toate întinderea Istoriei sale. În cazul lui Lucian Raicu, o astfel de abordare n-ar duce prea departe. Şi aceasta fiindcă şi cel mai „neînsemnat“ alineat din scrisul lui se desprinde – cu o anume dificultate – dintr-un interior al gândirii ce se tatonează şi se chestionează, intră în propria ecuaţie şi se expune prin scriitură. Mai nimic din terenul biografic nu are portanţă în O sută de scrisori din Paris; chiar dacă, din loc în loc, autorul introduce paranteze confesive şi face referinţe la realităţile ceauşiste lăsate în urmă. Viaţa lui Lucian Raicu a fost mai curând o sumă de cărţi esenţiale şi o suită de (re)lecturi şi (re)scrieri decât o biografie compusă dintr-o „vieţuire“ românească şi una franceză.

Dar să nu sar dintr-o dată la concluzii. Lecturile în viteză şi graba de a înţelege, in