La summitul NATO de la Chicago se discută, pe lângă retragerea unor forțe din Afganistan, despre viitorul rol al Alianței. ”Tratatul NATO trebuie menţinut pentru a oferi o reasigurare strategică, iar Articolul 5 (apărarea teritorială colectivă) trebuie să rămână unica sarcină a NATO. La mai bine de 60 de ani după sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, a venit vremea să transferăm Europei responsabilitatea pentru propria securitate”, scria profesorul american Sean Key în FP România nr.18.

Articol republicat dindosarul NATO reîncărcatdin nr.18 al FP România (septembrie/ octombrie 2010). Alianţa funcţionează într-un „ecosistem” în care suntem nevoiţi să identificăm acele părţi ale lumii care pot şi vor să-şi avanseze în mod autonom propriile aranjamente de securitate. Europa este categoric un astfel de spaţiu. Însă, atunci când vorbim despre NATO, ne aflăm parcă blocaţi într-o secvenţă birocratică în care se porneşte de la ideea că trebuie să-şi asume mereu noi sarcini. În loc de a ataşa noi misiuni, poate că ar trebui să ne întoarcem la momentul fondator.

Înţelepciunea fondatorilor

Eisenhower însuşi avertiza în 1950 că „dacă peste cinci ani NATO mai există înseamnă că întregul proiect a fost un eşec”. Ideea era să creezi un context strategic în care nu mai era nevoie de NATO. Mai mult, arhitectul doctrinei de îndiguire, George Kennan, a văzut în NATO un pericol, un instrument care va permanentiza dependenţa Europei de garanţiile de securitate americane. Pentru Kennan, NATO era în mod fundamental un mecanism de tranziţie: de a oferi o umbrelă de securitate până când europenii vor fi capabili să stea pe propriile lor picioare. Tipul de realism politic promovat de Kennan în acele momente fondatoare este vocea care lipseşte din dezbaterea de astăzi cu privire la Noul Concept Strategic al Alianţei.

Un profil pentru secolul 21

Atât timp