La scurt timp după ciuruirea părinţilor săi, Nicu Ceauşescu făcea o profeţie cu iz nostalgic: „Ăştia nu sunt în stare să zugrăvească în zece ani cât a construit tata într-un an!“.

Iar pentru a-i închide gura „Prinţişorului", ucigaşii tatălui său s-au grăbit să astupe cu mortar şi să dea cu bidineaua peste urmele gloanţelor din zidul de la Târgovişte. A fost al doilea pas în opera de vopsire a istoriei în „cazarma de la gară".

Primul fusese făcut, vitejeşte, de colonelul Andrei Kemenici, comandantul unităţii în care-şi găsiseră sfârşitul soţii Ceauşescu. Înainte chiar de a fi avansat general pentru merite deosebite în lupta cu fantomele teroriştilor, Kemenici a purces la salvarea onoarei Armatei Române. N-a făcut-o cu mitraliera, ci cu bidineaua. A dat ordin unui zugrav să se cocoaţe pe o scară şi să mâzgălească niscaiva semne pe faţada clădirii Comandamentului, ca şi cum ar fi fost urme de gloanţe. Îi era greu să explice de ce trăsese un milion de proiectile fără să fi fost atacat măcar cu o lovitură de praştie.

Aşadar, graţie unor zugravi destoinici şi a unor bidinele energice, în cazarma din Târgovişte au fost operate deja două măsluiri istorice. Nici zidul execuţiei, nici faţada Comandamentului nu mai arată ca-n decembrie '89. Dar nu e timpul pierdut pentru o reconstituire fidelă.

Decizia recentă a Consiliului Judeţean Dâmboviţa, de a transforma cazarma într-un muzeu al comunismului, ar putea fi salvarea unei moşteniri istorice. De câte ori am intrat în acea incintă sumbră de pe Bulevardul Castanilor, pentru a înţelege cu adevărat sfârşitul Ceauşeştilor, m-am întrebat de ce cazarma a fost lăsată în părăsire. În toţi aceşti ani, accesul publicului a fost interzis, iar ziariştilor le-a fost permis doar cu aprobări speciale. Cei mai interesaţi au fost, evident, reporterii străini, mereu fascinaţi de execuţia dictatorilor din ţări ciudate precum