Sunt plătit să simt ce se întâmplă. Stafful meu se ocupă cu chestiunile de rutină, spre exemplu, contabilizează frecvenţa atacurilor derulate de insurgenţi. Jobul meu este să reacţionez la progresele neaşteptate, precum cel din Anbar, declara generalul David Petraeus în primăvara anului 2007. Plasată în vestul Irakului, provincia Anbar ajunsese să fie asociată în imaginarul militarilor americani cu un veritabil Vest Sălbatic, un teritoriu nesigur, neprietenos, controlat de insurgenţa sunită şi Al-Qaeda. Şi totuşi, la un moment dat, ceva decisiv avea să se întâmple.
O fisură aproape insesizabilă apăruse între comunităţile sunite şi Al-Qaeda. În timp, excesele Al-Qaeda ajunseseră să îi îndepărteze tot mai mult pe liderii suniţi de agenda acesteia. În Ramadi, colonelul Sean MacFarland a înţeles imediat potenţialul noului peisaj strategic. Fisura trebuia speculată. S-a mişcat cu agilitate chirurgicală, pentru a-i câştiga pe acei lideri naturali de la firul ierbii, a căror legitimitate, corect manevrată, ar fi putut influenţa opţiunile comunităţii locale.
Uneori este suficient să identifici conectorii strategici pentru a pune în mişcare o întreagă epidemie socială a schimbării. În Ramadi, catalizatorul schimbării a fost şeicul Sattar, care, treptat, s-a dovedit a fi un veritabil centru de gravitaţie. Între timp, iniţiative similare se derulau peste tot în Anbar: în Tal Afar, Hadhita, Qaim sau Fallujah, unde comandanţii americani încercau cooptarea elitelor tribale în alianţe informale împotriva Al-Qaeda. Direcţia era clară. Chiar şi un orb putea să o vadă. În biroul său de la Bagdad, generalul Petraeus nu a făcut decât să reacţioneze, adunând, conectând toate aceste iniţiative disparate într-o mişcare regională coerentă.
A oferit protecţie şeicilor suniţi, investind cu generozitate dolari americani în crearea de iniţiative locale de autoapărare.
