Festivalul a fost înfiinţat de către Jean Villar în 1947 şi s-a dezvoltat prin extinderea concep-tului de teatralitate contemporană.

Am 6 ani şi mama mă-nvaţă un cântec. „Sur le Pont d'Avignon on y danse, on y danse/ Sur le Pont d'Avignon, On y danse tous en rond". Am 28 de ani şi sunt pe pod. Cântecul intră-n asfalt. Avignon e un oraş-reţea sonoră, care-şi întinde plasa de sunete în săli de spectacole, în hale, pe ziduri, trotuare, foste spaţii industriale sau mănăstiri. Într-un oraş-afiş imens în care se înghesuie şi se izbesc litere şi imagini, vocile curg din teatru pe treptele clădirilor, pe băncuţele din curtea în care au loc întâlnirile cu artişii invitaţi, pe asfaltul din care ţâşnesc trupe din Off tapetate cu flaiere. Vocile lasă pete de zgomote pe ziduri sau se preling ca nişte dâre de sunete pe trotuar. Sunt voci pe care Palatul Papilor le acutizează, le atrofiază sau le amortizează într-un spaţiu care devine timp aglomerat.

Frenezia străzii

Există mai multe felii de Avignon, mai multe identităţi temporale şi vizuale ale oraşului. Există un Avignon antespectacol public - festivalul -, un Avignon postspectacol public şi un Avignon care e însuşi context-cadru al spectacolului public. Ultima felie e Avignon-ul care, timp de trei săptămâni, în luna iulie, se rostogoleşte în zeci de proiecte cultural-stradale, care trăieşte în aura evenimentului spontan sau programat.

E Avignon-ul care „se-ntâmplă" mereu, în care se coace de dimineaţa până noaptea târziu câte ceva. Un Avignon cu timpi specifici de derulare a spectacolului. Un Avignon pistruiat cu zeci de evenimente - expoziţii, lansări, dezbateri etc. -, care se-mbulzesc frenetic. Înainte să-nceapă festivalul, e tatonat timpul evenimentului-care-urmează. Se lipesc afişe pe toate gardurile, pe toate zidurile, în cârciumi, pe burlane, se agaţă imagini pe fire de telegraf. Strada devine spaţ