Ediţia curentă a FP România adaugă idei despre Noul Concept Strategic al Alianţei - temă a dezbaterii NATO-FP de la Bucureşti. După ce a fost elementul-cheie în integrarea Germaniei în Europa, NATO se poate transforma în vehiculul de facilitare a integrării Rusiei în comunitatea euroatlantică.
Istoria ne arată că dimensiunile-cheie ale sistemului de securitate consacrat după războaiele napoleoniene (Concertul Europei) se reduc la includerea fostului adversar, a Franţei, în ordinea postbelică şi crearea unui „board" comun al marilor puteri care să o gestioneze.
La fel s-a întâmplat şi după 1945: deşi divizată, Germania a fost inclusă în ordinea postbelică, a fost reînarmată, creându-se, în acelaşi timp, un sistem colectiv de management al relaţiilor dintre marile puteri la nivelul NATO şi al comunităţilor europene. Dimpotrivă, defectul structural al aranjamentului de după 1990 constă în faptul că nu s-a făcut suficient pentru a transforma Rusia într-un pilon al ordinii euroatlantice.
Nemulţumirea faţă de NATO şi în general faţă de politicile Vestului provine dintr-un sentiment al Moscovei că interesele sale legitime de securitate au fost ignorate şi că Rusia a fost mai degrabă umilită decât integrată. Războiul din august 2008 poate fi privit ca o consecinţă, un proxy, al disconfortului Moscovei faţă de alinierea statelor de la graniţele sale cu Vestul, fiind în parte un efort de a reafirma influenţa Rusiei în Caucaz şi în Asia Centrală. În acest sens, nu cred că este nepotrivit să vedem războiul din 2008 ca fiind parte din această competiţie mai largă pentru influenţă în „străinătatea apropiată".
Apărarea colectivă
NATO a fost mereu un organism cu identităţi hibride: parte apărare colectivă (a teritoriului statelor membre impotriva unei ameninţări externe), parte securitate colectivă (concentrată pe medierea rivalităţilor interne, integra
