Nici buna creştere, nici bunul-simţ, nici profesionalismul nu reuşesc să impună moderatorilor şi interlocutorilor autohtoni o conduită decentă de-a lungul talk-show-urilor.

La începutul anilor '20 ai secolului trecut, Ortega y Gasset se întreba, în cartea sa despre Spania nevertebrată, cum poate să existe organizare politică într-o ţară în care nu există organizare nici măcar în conversaţii. Aproape toate dezbaterile la care asist de câţiva ani buni pe diverse canale de televiziune confirmă teza lui Ortega, atestând existenţa, la început de mileniu, a unei Românii nevertebrate şi nevindecabile.

Nici buna creştere, nici bunul-simţ, nici profesionalismul nu reuşesc să impună moderatorilor şi interlocutorilor autohtoni o conduită decentă de-a lungul abundentelor talk-show-uri la care suntem condamnaţi seară de seară. Ceea ce Ortega numeşte „organizare în conversaţie" este, în mod normal, consensul tuturor participanţilor cu privire la anumite reguli comune de joc. Un asemenea consens e în beneficiul tuturor: invitaţii dialoghează civilizat, îşi pot susţine în mod articulat opiniile şi acceptă să asculte opiniile celorlalţi; moderatorii realizează o emisiune limpede, cu achiziţii finale utile atât la nivelul informaţiei, cât şi la acela al interpretării, iar telespectatorii pricep despre ce e vorba, pot cântări calm spusele celor prezenţi în emisiune şi îşi pot forma o părere asupra celor discutate, fără să se simtă manipulaţi, îmbrânciţi demagogic într-o direcţie sau alta. Este exact ce nu se întâmplă în studiourile noastre.

Derapajul începe cu alegerea interlocutorilor. Ideal este ca, având opinii diverse, ba chiar divergente, ei să vorbească totuşi aceeaşi limbă şi să împărtăşească un minimum de valori şi deprinderi comportamentale. Dacă inviţi într-o emisiune indivizi de genul CVT nu vei obţine informaţii şi idei, ci fantasmagorii neverificabile, ton