În primul capitol eu, neamţul din imperiul german, Felix Kannmacher, alias Johann Gottwald din Braşov, împreună cu marele pianist Victor Marcu şi cu fiica sa Virginia, ajung în anul 1935 în Golful Balcic, unde mă întâlnesc cu delfini, măgari şi cămile, pesimişti din obişnuinţă şi gemeni rataţi, observ (fără să vreau) degete străine atingând genunchi străini, sunt obligat să mă las sâcâit de un copil, inventez (tot fără să vreau) poveşti şi urmează să mă căsătoresc cu o tătăroaică, până când un omor la palatul Sultanei pune capăt înainte de vreme sejurului meu în paradis. O partidă de şah neîncheiată până la sfârşit.

Sejurul nostru la Balcic a luat sfârşit, împotriva tuturor aşteptărilor, încă din august. De obicei, se pleca odată cu furtuna de toamnă care, către sfârşitul lui septembrie, biciuia ţărmul şi aşeza coroane de spumă gălbuie pe mare. Nori de ploaie înghiţeau orizontul şi atârnau greoi peste zidul stâncilor de calcar. Când golful împroşca cu spumele sale murdare faleza abruptă şi revărsa nămolul de la periferie în văi, porneai spre casă fără urmă de melancolie.

Anul acesta a fost altfel. Spre satisfacţia lui Bubi Giurgiuca, care, fără telefon, se simţea jumătate de om (şi care,

în fine, s-a putut târî din văgăuna sa bulgară) şi, spre tristeţea nespusă a Virginiei, care, hohotind cu încăpăţânare, se încleştase de grumazul măgarului şi nu se dezlipea de Mira la despărţire, am pornit spre casă mai devreme ca de obicei.

Ceea ce l-a determinat pe Marcu să grăbească întoarcerea noastră au fost evenimentele din „Cuibul liniştit“ al Suveranei. S-a înapoiat foarte îngrijorat după ultima sa vizită la „Tenha Juva“ (cum se numea castelul de pe coasta dealului). La petrecerea pompoasă din grădina de deasupra mării a dispărut o rudă a Mariei. Absenţa sa a fost observată de-abia spre miezul nopţii, ceea ce nu era de mirare, fiind vorba de un dome