La această întrebare încearcă să răspundă din când în când diverse publicaţii care organizează şi anchete în acest sens, cum a fost cazul cu cotidianul Le Monde la începutul acestei luni. Răspunsul nu este de natură să le dea încrede în viitor celor care îşi dedică viaţa scrisului. O infimă minoritate de scriitori reuşeşte, în Franţa, să câştige suficient din vânzări şi din comercializarea drepturilor adiacente (scenarizări, adaptări la radio sau la televiziune, etc.).

La această întrebare încearcă să răspundă din când în când diverse publicaţii care organizează şi anchete în acest sens, cum a fost cazul cu cotidianul Le Monde la începutul acestei luni. Răspunsul nu este de natură să le dea încrede în viitor celor care îşi dedică viaţa scrisului.

O infimă minoritate de scriitori reuşeşte, în Franţa, să câştige suficient din vânzări şi din comercializarea drepturilor adiacente (scenarizări, adaptări la radio sau la televiziune, etc.).

În general se spune că un scriitor îşi poate permite să trăiască din scris dacă vinde, anual, peste 30 000 de exemplare din cărţile sale. Cei care ajung la această cifră sunt însă puţini: este cazul cu Michel Houellebecq (ultimul său roman, "Harta şi teritoriul", apărut luna aceasta, s-a vândut într-o săptămînă în 190 000 de exemplare).

Tot aşa, sunt în topul vînzărilor nume precum Amélie Nothomb (care publică un roman pe an, cu precizia unui ceasornic), Fred Vargas, Anna Gavalda, Muriel Barbery sau Jean d'Ormesson.

Observatorii fenomenului literar constată însă că în ultimii 20 de ani s-a produs o modificare a modului de funcţionare a maşinii editoriale: ea se concentrează din ce în ce mai mult pe producerea şi difuzarea de best-sell-uri. Specialiştii numesc acest fenomen "best-sellarisation" - ceea ce am putea traduce în româneşte prin best-sellerizarea domeniului editorial.

Cu zece ani în urmă, un au