Percep şi acum, cu o nedesluşită emoţie, de la o distanţă care mă ţine departe de copilărie, începutul anului şcolar. Sună clopoţelul şi uşile claselor se deschid ca nişte pleoape somnoroase, retrezite după o vară lungă. Grădiniţele îşi desfac şi ele zumzăitoarele urdinişuri de stup, intrările mirifice spre o lume de acuarele şi pitici. Hăinuţe curate, uneori noi, flori în mâinile mămicilor virginale şcolar, la prima atingere cu o responsabilitate neîncercată, curentul electric al bucuriei care trece neştiut de la unul la altul.

Am copil de şcoală, am copil de grădiniţă, am intrat, şi pe această poartă, în rândul lumii aţâţate de speranţa viitorului. Ce mai contează că din unele şcoli au fugit, alungaţi de prigoana politică a sărăciei, dascălii? Unii şi-au lăsat demisii seci, alţii laconice anunţuri (nu cereri!) de intrare, pe termen nedefinit, în concediu fără plată. Ce contează că în unele şcoli acoperişul e perforat, pereţii se descojesc, iar varul întins cu bidineaua pe pereţi camuflează greu sau deloc paragina?

Duminică, splendidă zi de toamnă la marginea Bucureştilor. Respir câmpia din ferma doctorului Mihai Petcu, din Pantelimon, cea mai mare crescătorie de vaci Holstein din România, încăpăţânată, prin încăpăţânarea proprietarului ei, să supravieţuiască în condiţiile în care numărul vacilor a scăzut, într-un timp istoriceşte rezumat, de la şapte milioane în '89, la 1,5 milioane azi. Împart, la soare, o strapontină de lemn, între un iaz cu gâşte şi raţe şi o alee cu prichindei gălăgioşi, cu fiul doctorului, Sorin Petcu, tânăr simpatic şi informat, de vârsta băiatului meu. Umblat prin lume, tânărul s-a întors acasă încărcat de idei şi hotărât să-l convingă pe babacu să facă şi altceva cu vacile lui decât să le hrănească, doftoricească, ocrotească şi, eventual la urmă de tot, să le mulgă.

Aşa s-a născut, anexă didactică pentru o