„Degeaba scrii bine, dacă nu te citeşte nimeni”, te asigură un coleg conectat la agresivitatea vânzărilor, la nebunia audienţei. Se vede că e antrenat şi cât de uşor îi vine să îmbrace zilnic o mizerie, o banalitate, o dramă sau o supiţă emoţională în ambalajul strălucitor al unei ştiri de succes.

Câteva cuvinte cheie: „şocant, senzaţional, exclusiv, carnagiu, bestie, şmecher, beizadea” asigură ratingul aducător de reclamă. Iar în lumea ideală a unora, publicitatea pune stăpânire pe ziar, conţinutul nu mai contează.

Pentru altul, presa e mijloc de izbândă în carieră. Fentezi profesia, driblezi un om al puterii, îi zâmbeşti, îl admiri, îl faci să creadă că are mereu dreptate şi poţi ajunge purtător de cuvânt sau chiar director la o instituţie deconcentrată. Joci acelaşi rol în faţa unui şef şi cine ştie, ţi se oferă şansa de a lucra mai aproape de „modelele” care apar zilnic pe vreun canal TV şi îşi permit să împrumute trustul cu sute de mii de euro, la nevoie.

Priveşti gălăgiosul, leneşul care se dă victimă, priceputul la intrigi şi relaţii informale, pe cel ce îţi întocmeşte un dosar care spune mai mult despre el decât despre tine, şeful care inventează o problemă şi se miră că nu ai rezolvat-o şi te întrebi ce ai fi făcut în acest timp dacă l-ai fi folosit pentru tine? Nu ai un răspuns verificat de practică tocmai din cauza altor colegi. Fără sâmburele tare al onestităţii lor, ai fi ieşit din rând, căci e greu să mergi ca la meci, cu puhoiul, când porţi handicapul bunului simţ. Şi când ai altă listă de cuvinte cheie.