Insurgenţa este asemenea unui aisberg. Doar 10% este vizibilă. Baza insurgenţei, adică 90%, se află sub nivelul apei: este populaţia. Totul depinde de abilitatea şi capacitatea insurgenţei de a manevra, mobiliza şi organiza populaţia.
Dacă te concentrezi exclusiv pe vânătoarea luptătorilor de gherilă, fără a încerca îndepărtarea, decuplarea bazei de vârf este ca şi cum ai bărbieri vârful unui aisberg. Efectele asupra bazei vor fi minime.
În ecosistemele definite de insurgenţă observăm diferite reţete de supravieţuire. Comunităţile sunt înconjurate de o multitudine de ameninţări şi prădători care le cer supunere şi care sunt gata să le lovească. În aceste condiţii, ele caută ordinea şi predictibilitatea, un spaţiu în care să se simtă în siguranţă. Este exact ceea ce explică atracţia Hezbollahului sau a talibanilor. Nu e vorba de popularitate.
Rolul Vestului este acela de a crea un mediu propice stabilizării şi recuperării societale; de a crea condiţiile pentru ca facţiunile afgane sau irakiene să se adune laolaltă pentru a-şi rezolva problemele. Dar nu o putem face noi în locul lor.
Soluţii politice, nu militare
Operaţiunile militare sunt mai întotdeauna secundare. Legitimitatea, capacitatea de a guverna, eficienţa sunt cele care primează. Dacă lipseşte această componentă vitală, nici nu contează dacă vei câştiga competiţia militară. În cele din urmă, motivaţiile insurgenţei sunt politice.
Istoria arată că în 80% din cazuri guvernul învinge. Există însă două ingrediente-cheie: pe de-o parte, este un guvern care luptă în propria sa ţară; pe de altă parte, este un guvern care este dispus să negocieze. Insurgenţa implică mobilizarea a milioane de oameni, pe fondul unor nedreptăţi sociale şi politice reale. În cele din urmă, guvernul trebuie să trateze aceste „injustiţii" pentru că în caz contrar şansele de succes sunt mult mai mici. Dac
