Dacă ar avea un diriginte, şcoala românescă şi-ar găsi un loc în prima bancă.
15 septembrie 2010 ne-a adunat din nou la clasă, dar ne prinde corigenţi de la primul clopoţel: dascăli prost plătiţi, cu salarii tăiate, şcoli desfiinţate, părinţi revoltaţi de coplată, obligaţi să scoată alţi bani din buzunar care să acopere sărăcia statului. Toate demonstrate statistic, de un studiu recent al Institutului Român de Evaluare şi Strategie.
Nu e de mirare că 61 la sută dintre români au o părere proastă şi foarte proastă despre învăţământ, că tot atâţia dintre ei şi-ar trimite copiii la studii oriunde în străinătate. Fabricile de studenţi sunt rupte de realitate câtă vreme 77 la sută dintre tineri spun că diplomele lor nu au valoare pe piaţa muncii din ţară. Şi îşi iau lumea în cap, să lucreze ca baby sitter sau prin restaurantele bogaţilor Europei, cu licenţe în drept, economie sau matematică înrămate ca o amintire.
Peste toate astea, un lucru mai impresionează încă în prima zi de şcoală, prea puţin surprins de camerele de luat vederi sau arătat pe la jurnalele de ştiri: învăţători cu lacrimi în ochi la revederea copiilor. Ce suflet pot avea aceşti oameni, ce bucurie le pot oferi părinţilor care îşi lasă copilul de mână să se aşeze cuminte la rând, în careu!
Cât încă mai sunt dascăli care nu dorm cu o noapte înaintea zilei de 15 septembrie, poate mai există speranţa că şcoala românescă îşi va găsi un loc în prima bancă. Sigur asta i-ar fi mai uşor dacă ar avea un diriginte, dar cum minţi luminate apar, statistic, o dată la 100 de ani, mai povestim despre asta în 2110.
Dana Gherman este redactor-şef la „Adevărul de Seară" Cluj-Napoca
