Problema migraţiei romilor din România şi din alte state est-europene, în ţările vestice, nu constituie o noutate. Cum nu constituie o noutate nici eforturile guvernelor vestice de a-i trimite în ţările de origine şi de a încerca să-i împiedice să revină. Fenomenul pare să aibă un caracter relativ continuu, chiar dacă se pot lua în considerare unele modificări. (Spre exemplu, dacă în anii ’90 ţinta principală o constituia Germania, în anii 2000 destinaţiile favorite par a fi Italia, Spania, Franţa, Irlanda.)

În plan juridic, integrarea României în Uniunea Europeană constituie schimbarea fundamentală. Dacă pînă în 2007, intrarea, şederea şi ieşirea cetăţenilor români pe teritoriul francez erau supuse unor formalităţi şi restricţii, după aderare, guvernele vestice au pierdut o mare parte din aceste instrumente juridice. Tendinţa aceasta se va accentua odată cu intrarea României în spaţiul Schengen.

Astfel, au apărut o serie de reacţii ale unor guverne vestice. Chiar dacă reacţia iniţială a Franţei a fost întrucîtva mai subtilă decît cea a autorităţilor italiene, implicarea sa poate înclina balanţa, în sensul în care expulzarea şi amprentarea romilor se vor putea face fără respectarea legislaţiei europene.

Într-o primă fază, autorităţile franceze au pus în practică un sistem de repatriere voluntară. În realitate, acest program derulat de ANAEM (în 2005 a fost înfiinţată ANAEM – Agence Nationale d’Accueil des Etrangers et des Migrants – devenită în prezent OFII, Office Français d’Intégration et d’Immigration), moment ce semnalizează articularea politicilor represive la adresa străinilor şi imigranţilor) vizează expulzarea unor persoane indezirabile. Deghizat în program umanitar, acesta serveşte de fapt pentru a expulza persoane care au dreptul legal de a se afla pe teritoriul francez şi care nu pot fi altfel îndepărtate. Ţintele principale sînt cet