Cazul Sorin Ovidiu Vîntu a dus la o fraudare morală în masă a ideii de presă: se vorbeşte despre conflictul dintre stat şi presă, dintre justiţie şi presă. Dar de când reprezintă Sorin Ovidiu Vîntu presa? Mi se poate spune că Vîntu este unul dintre cei cinci mari patroni de presă din România. Deci ar fi cumva inevitabil ca un caz care îl priveşte personal să implice ideea de presă ca atare. Ei, eu cred că tocmai aceasta e problema: media din România au ajuns captivele câtorva proprietari care vorbesc în numele ideii de presă.

Este un rezultat nefericit al unei evoluţii nefericite, anume concentrarea presei în mâna câtorva proprietari care o subvenţionează din alte afaceri, afaceri care includ şi interese politice. Meciul Băsescu-moguli este o partidă tristă, un meci care se duce, de fapt, între un stat ostil, dar impotent şi nişte proprietari orgolioşi care se comportă ca nişte vătafi. Breasla jurnaliştilor ca atare a sucombat, nu mai există. Colecţia de creiere adunată de Vîntu se răzbună acum asupra întregii profesii, corul bocitoarelor lui Vîntu de la TV e doar un simptom. Cum am ajuns aici? Cred că e rezultatul a trei idei supraevaluate care şi-au dovedit efectele perverse în practică. Prima idee: statul este necesarmente rău când e vorba de presă. A doua idee: autoreglementarea profesiei funcţionează. A treia idee: proprietatea privată este necesarmente bună când e vorba despre presă. Să le iau pe rând.

Statul român nu are o imagine bună printre jurnalişti. Şi e vina mai ales a statului. Tranziţia pentru presă a început ca o luptă între jurnalişti şi statul iliescian, care deţinea în 1990 controlul prin TVR şi prin ziarele feseniste. Acest stat s-a dovedit abuziv şi prost. Domnia lui s-a încheiat cândva pe la mijlocul anilor '90, cu privatizarea Adevărului către angajaţi, cu apariţia Evenimentului Zilei şi apoi a Pro TV. A urmat apoi domnia editor