Cît de măreaţă a fost Franţa! exclama aproape patetic scepticul Cioran în ultima sa scriere în limba română, intitulată Despre Franţa, redactată la Paris în 1941. Era proaspăt sosit din Berlinul „brun“ în Oraşul Lumină, ocupat deja de trupele naziste. Din capul locului, se angajează, idealist şi empatic, în favoarea Franţei, temporar învinse, înălţîndu-i (în eseul tradus anul trecut în franceză, publicat acum şi în germană) un imn, făcîndu-i o declaraţie de dragoste învăluită în melancolia degajată de amurgul unei civilizaţii.

Este greu de imaginat cum ar fi scris azi Cioran despre Franţa preşedintelui Sarkozy. În urmă cu şapte decenii, în micul volum consacrat „marii naţiuni“, tînărului sosit din străfundurile lumii, din Valahia, într-o civilizaţie supramaturată, Franţa părea a-i oferi deja strălucita ocazie de a verifica experienţele negative, de a autoriza dezamăgirile, spiritul ludic, gustul pentru paradoxuri, iresponsabilitatea… Din păcate însă, Franţa nu ar mai dispune de un destin revoluţionar fiindcă nu ar mai avea idei de apărat. Şi totuşi, la pagina 73, Cioran crede că o revoluţie ar mai fi posibilă, dar una lipsită de măreţie, de originalitate şi ecouri, o revoluţie făcută din împrumutul unor mituri, după modelul comuniştilor francezi, singurii care ar mai fi străbătuţi de un fior revoluţionar, în peticirea unor discursuri cu fraze desuete, cu reminiscenţe anarhiste şi disperări de mic-burghezi debusolaţi. Dar înainte ca Franţa să-şi fi epuizat posibilităţile regenerării ei sociale, va fi nevoie ca plebea să-şi facă apariţia, să triumfe. Căci viaţa nu mai pulsează decît la periferii, în les banlieues, constată Cioran, cutezînd să creadă că doar o Franţă proletară ar mai fi posibilă.

Cu atît mai tulburătoare mi s-a părut lectura unui text semnat de Tahar Ben Jelloun în numărul din septembrie curent al revistei germane de „cultură politică“