"Noul normal" al economiei mondiale va presupune un şomaj ridicat cronic. Acesta pare a fi consensul observatorilor pieţelor financiare şi al investitorilor, ocolit desigur de politicieni. În condiţiile în care americanii se plâng că au parte de o revenire economică fără locuri de muncă ("jobless recovery"), iar europenii se tem de un şomaj structural, noi, românii, ne minţim că stăm bine la acest capitol. Potrivit ultimelor date statistice acest indicator într-adevăr arată bine: la 8,1%. Prilej să ţopăim de bucurie că stăm grozav comparativ cu Spania, unde şomajul a depăşit 20%, sau Irlanda, unde acesta se cifra la jumătatea anului la 13,4%.
Totuşi, minciuna statistică nu stă nici în faţa unui elev de clasă primară. Numărul angajaţilor din România este de aproximativ 4,3 milioane - 4,4 milioane. 1,37 milioane la stat (aici chiar stăm bine!) şi încă aproape trei milioane în mediul privat. Şi cum poate însemna asta 8% într-o ţară de 20 milioane de locuitori? Oare atât de mulţi să fie copiii, bătrânii şi cei inapţi de muncă? Şomaj de 8% cu doar 4,4 milioane de salariaţi nu poate exista nici în cazul unor ţări cu populaţii mai mici precum Ungaria (cu 10 milioane locuitori), Suedia (cu 9 milioane de locuitori) sau - pentru a face o comparaţie mai adecvată - Burundi (8,5 milioane de locuitori).
La începutul anului, când FMI prognoza un avans al şomajului la 10%, de la 700.000 de oameni, la un milion de persoane, ne-am speriat cu toţii: Ce urgie se va abate asupra României?! Privind mai detaşat lucrurile, nu putem să nu exclamăm: Doar atâţia! De unde această distorsiune a datelor statistice? De unde această minciună despre şomajul mai mic de 10% în care ne complacem? Din refuzul liderilor politici de a privi o realitate?
Din păcate, lucrurile stau mult mai grav decât atât. Mentalitatea oligarhică a celor care ne conduc îi determină pe aceştia să excludă
