Portretul lui Tzara este un impresionant colaj din hirtie, alb-negru, in stil dadaist - puzzle urias alcatuit prin alaturarea si alipirea a mii de fragmente textuale. Tabloul se poate citi de aproape, dar si vedea de la distanta. Personajul principal este deci si text, si imagine. Alaturi de tabloul istoric si de studiul peisajului, portretul figureaza - se stie - printre temele artistice privilegiate. Unii spun ca genul in cauza ar fi mai curind facil si desuet - dovada proliferarea compozitiilor savirsite "pe colt de masa" ori a celor livrate "la minut". Viteza executiei si fidelitatea reproductiva sint pentru altii, dimpotriva, indicii ale agilitatii profesionale. A reduplica un chip din citeva linii poate trece drept proba de talent incontestabil. Nu neaparat si de valoare. Proiectul, ideea, miza estetica sint substituite arbitrar de improvizatie si de ispita unui cistig imediat. Departe de a fi un gen care sa-si fi epuizat resursele, portretul este inca piatra de incercare a oricarui plastician. Fidel sau parodic, individual sau de grup, realist, politic, alegoric, simbolic..., are deja o istorie a lui, vrednica de povestit. Nu neaparat acum. Poti "citi" artistul dupa portretul pe care il face, adica dinspre chiar personajul sau? Este "vizibil" autorul in ceea ce reprezinta? Spune modelul ceva despre cel ce tocmai l-a modelat? Fara indoiala, exista o traiectorie a contaminarilor subversive, una care transforma imaginea portretizata in pretext al codificarilor sau al disimularilor auctoriale. Aparent limitat in propriile optiuni formale, portretul poate fi locul ambiguitatilor cautate. O lucrare, de curind expusa la "Cupola" (Tristan Tzara.Portret dadaist con-textualizat; colaj din textele unor autori ai vremii: Karl Marx, Vladimir Ilici Lenin, Mihail Bakunin), semnata de Mihai Tarasi, profesor la Universitatea de Arte, contrazice prejudecata superficialitatii an