Nu ştiu cîţi dintre cei care au protestat, zilele trecute, în Franţa, împotriva expulzării romilor originari din Bulgaria şi România ar fi de acord să găzduiască, măcar o vreme, o familie ameninţată de această măsură, să angajeze un ţigan sau să accepte ca un copil rom să înveţe în aceeaşi clasă cu propriile odrasle. Nu sînt convins cît de autentice sînt sprijinul şi solidaritatea manifestate de francezii nativi pentru comunităţile mai mult sau mai puţin nomade instalate la periferiile oraşului şi cîtă ipocrizie încape în aceste proteste îndreptate împotriva preşedintelui atît de detestat pentru derapajele sale incorect-politice. Pe de altă parte, nu e sigur nici dacă măsurile – poate legitime, dar, cu siguranţă, imorale – pe care le-a luat sînt dictate într-adevăr de grija pentru sistemul social greu încercat de criză sau de nevoia stringentă de a mai cîştiga nişte procente de simpatie de la votanţii de dreapta.
Războiul ţapilor ispăşitori
Criticat şi ironizat în Franţa şi în Europa, preşedintele Sarkozy e cînd victimă, cînd făptaş. Pînă şi André Glucksmann, un intelectual cu evidente simpatii de stînga, dar anticomunist, un liberal anticapitalist, găseşte cu greu o încadrare pentru acest politician. „Poţi să-l critici pe Sarkozy şi fără să-l identifici cu Pétain sau Laval, fără să cazi în injurie sau caricatură“ – scrie filozoful într-un savuros editorial din Le Monde. „Romii nu sînt decît nişte victime colaterale, nişte copii rătăciţi ai mondializării, preşedintele – alibiul unei opoziţii în pană de idei, iar Franţa – «negrul» unei comunităţi internaţionale care şi-a pierdut simţul orientării“ – explică el. Nu atît despre ţigani ar fi vorba în toată această dispută, cît despre cei care nu îi suportă. „Europeanul postmodern îşi face un titlu de glorie din faptul că a dărîmat toate tabuurile, dar se pune pe picioarele dinapoi în faţa emigrantului şi
