M-am lăsat de fumat şi de caşcaval. Nu. Adică m-am lăsat de fumat şi am renunţat să mai mănânc regulat caşcaval. Adică în mod regulat. Vreau să spun că nu mai mănânc, aşa, când mi se năzare, când am eu poftă, toată ziua-bunăziua cum ar veni, caşcaval. Am constatat că se poate trăi foarte bine şi fără caşcaval, ca şi fără ţigări. Că aşa ziceam şi când fumam un pachet jumate pe zi, că mor dacă mă las, iote că n-am murit, ba dimpotrivă, spun sus şi tare că trăiesc mai bine ca pe vremea când fumam. Deci şi cu caşcavalu' e acelaşi schepsis. De ce să le bag eu unora bani în buzunar, aiurea? (Logica asta am aplicat-o, cu succes, în cazul ţigărilor.) N-o mai lungesc: mi-am luat gându' de la caşcaval, gata!, pentru mine el nu mai există.
Realizez acum că de fapt existenţa noastră, din cauza unor neatenţii, care în ani şi ani se adună, până când rezultă o sumă semnificativă, din cauza acestor neatenţii adunate carevasăzică, viaţa noastră ajunge să fie direcţionată în mod dictatorial de către nişte dependenţe. Azi te prosteşti şi zici că "hai să-ncerc", mâine constaţi că-ţi place, poimâine îţi doreşti şi răspoimâine nu mai poţi trăi fără, nu mai poţi concepe absenţa materială a unui obiect - deprindere care între timp s-a spiritualizat. Vorba lu' Marx, acumulările cantitative care duc la salturi calitative. Deci, fără ţigări şi caşcaval, chestii scumpe, vremuri grele!
Consumismul pe care se bazează societatea modernă este fundamentat de iluzie: reclamă, inducerea sentimentului că "fără" nu se poate, că dacă nu cheltuieşti "pentru", ori îţi lipseşte ceva, ori eşti fraier. După aia, produsului i se audaugă o aromă, un gust, o impresie vizuală, ori altă chestie, care produce o senzaţie în urma căreia ţi se creează dependenţa. În consecinţă, astăzi am ajuns la înţelepciunea de pe înălţimea căreia pot decreta că între caşcaval şi ţigări nu e nicio diferenţă.
