După 1 ianuarie 2007, când România s-a văzut cu sacii în căruţa mult-dorită a UE, părea să se anunţe o epocă de ameliorare a vieţii noastre la toate nivelurile: de la cel al întregii naţiuni, la cel al vieţii în fiecare regiune a ţării, pe plan local şi, nu în ultimul rând, individual. Ne-am grăbit însă din cale afară cu eurooptimismul. Nimeni nu s-a gândit că Europa comunitară oferă un cadru ameliorat de dezvoltare armonioasă a statelor din componenţa sa, dar nu se poate substitui acţiunii aparatelor de stat înseşi în interesul public.

Noţiunea de interes public se referă, în cel mai larg şi general sens, la binele comun şi la bunăstarea generală. Se consideră de la sine înţeles că statul democratic urmăreşte, ca obiectiv fundamental al acţiunii sale, acest bine comun. Numai că asupra modului în care noţiunea respectivă este înţeleasă nu există un consens. În maniera cea mai radical democratică înţeleasă, servirea de către stat a binelui comun ar trebui să conducă la dreptul fiecărui cetăţean la şansa de a-şi modela liber de constrângeri prin acţiune responsabilă, urmărind virtutea şi în acord cu legea morală. Prin urmare, binele comun însumează toate condiţiile de viaţă socială care permit oamenilor să pună în lucru asemenea acţiune în modul cel mai simplu şi mai direct. Prin urmare, obiectul suveranităţii statului este libera alegere a modalităţilor de creare a condiţiilor respective.

John Rawls face însă distincţia între Bine - adică crearea în mod activ a unei lumi mai bune, indiferent cum ar fi definită aceasta - şi Dreptate, aceasta din urmă creând o infrastructură socială corectă, liberală (în sens doctrinar, nu politic), care să permită căutarea virtuţii, dar care nu prescrie ce este, de fapt, binele comun.

În orice caz, o comparaţie pe care o făcea o autoare nordică, Inge Kaul, între binele public şi binele privat ajută mult la înţeleger